Duşmanii din interior

Un nou soi de ideologie pare a se naşte în statele occidentale în ultimii ani, una antiislamică, prin care se pune semnul egal între extremişti şi marea masă a musulmanilor. În Franţa, de exemplu, sentimentul că oricând poate să apără un nou Mohamed Merah este alimentat inclusiv prin declaraţii ale unor lideri politici, fie că ne referim aici la preşedintele Nicolas Sarkozy sau la reprezentanta curentului de extremă dreapta Marine Le Pen. Până la crimele de la Touluse şi Montanban, discursul politic de pe scena electorală franceză a avut ca ţinte controversate mai ales imigranţii şi politicile europene. Acum, ca punct de interes pe agenda publică a devenit şi cazul lui Mohamed Merah.

Fie că se vorbeşte de „toleranţă zero” sau cererea de desfiinţare a unei organizaţii doar pe motivul că este apropiată Fraţilor Musulmani din Egipt, calculele electorale pe termen scurt par a nu ţine seama de neîncrederea şi instabilitatea induse pe termen mediu şi lung. Fenomenul nu este unul nou. În Marea Britanie, după atentatele de la Londra, din 2005, întreaga comunitate musulmană a fost privită cu suspiciune, iar temerile nu au fost risipite pe deplin nici până astăzi. În Olanda, radicalul Geert Wilders şi-a construit cariera politică mai întâi pe discursul anti-islamic. În ţări precum Belgia, Danemarca sau Germania sentimentele anti-islamice sunt şi ele în creştere.

Cândva, Huntigton vedea posibilă o „Ciocnire a civilizaţiilor” şi chiar dacă ea nu s-a întâmplat (încă) la nivelul statelor, iată că sunt curente care tind să alimenteze o stare conflictuală chiar în interiorul societăţilor moderne. Dacă un „inamic” din exterior poate fi mai uşor identificat şi combătut, în interior neîncrederea poate crea falii care să ameninţe în cele din urmă chiar structura societăţii.

Desigur, mesajele extremiste, de orice natură ar fi ele, trebuie combătute, dar în nici un caz nu trebuie pus semnul egal între fanatism şi apartenenţa la o religie sau alta. Din păcate, gesturile criminale ale unor persoane precum Mohamed Merah pun în umbră meritele a milioane de oameni care, cu bună-credinţă, contribuie la prosperitatea societăţii franceze. Dar şi mai regretabil este că, în faţa scânteii extremismului, unii dintre liderii politici nu se grăbesc să o stingă, ci mai degrabă pun gaz pe foc încercând să folosească teama drept armă electorală. În acest caz, la modul fundamental, între astfel de politicieni şi prezumtivii terorişti care mai este diferenţa?