23 de ani de la tragedia Mogoşoaia

23 de ani... de linişte, de negură, de întuneric. 23 de ani de durere nemărginită şi care nu poate fi răscumpărată în vreun fel. 239 de oameni înghiţiţi de Dunăre şi ale căror suflete plutesc a nedumerire de fiecare dată când deasupra apelor se aşterne o pătură lăptoasă de ceaţă. Un timp trecut parcă doar ca să ascundă moartea acelor oameni şi durerea celor care au primit povara de a-i plânge.

A trecut prea mult de când s-a petrecut o crimă pe care sistemul comunist s-a căznit să o acopere, iar sistemul ce i-a urmat nu şi-a putut permite o datorie obligatorie dar simplă: găsirea unor vinovaţi.

Despre tragedia Mogoşoaia s-au scris cărţi, s-au făcut filme şi reportaje, s-au publicat mărturii. Am aflat în felul acesta cum atunci, în acea dimineaţă de duminică, pasagerul a plecat către Pisica tăind scurt prima ceaţă de toamnă din acel an. Moartea pândise la cot, iar vestea că Mogoşoaia a ajuns pe fundul Dunării după ce un împingător bulgăresc a trecut peste ea a picat în sătucul tulcean precum o secure în creştetul unui condamnat pe nedrept.

Rudele celor dispăruţi atunci au obosit să mai încerce de unii singuri căutarea unor vinovaţi. Însă nu o să-i poată opri nimeni să aştepte 10 septembrie ca pe o zi a patimilor lor. Este o zi în care merg toţi la biserică şi se rânduiesc cu înfrigurare la organizarea unui praznic de pomenire. Acum, tot ce mai pot face este să murmure în aşteptarea unei iertări divine pentru mântuirea sufletelor celor morţi pe Mogoşoaia: Dumnezeu să-i odihnească în pace!