QUERMESSA (14) - Otrava nimănui

Domnul Rossini o trimisese grabnic pe Alicia după doftor. O trimeteau mereu în afara casei pentru că ţărăncuţa era mai obişnuită cu oamenii. În ultima vreme, senor Ibanez scotea măsele pe datorie şi bărbierea ieftin. Îi pusese de câteva ori lipitori stăpânului, ca să-I mai subţieze sângele gros. Cândva avusese spiţerie, trata tot felul de metehne…

Acum trei ani, atunci când stăpânul îşi spintecase şoldul într-un cosor de vie, Ibanez ceruse să vadă arma vinovată şi o luase cu el. Opt săptămâni tratase cuţitul, ungându-l cu pomadă din seu de câine, pâine muiată în vin şi pânză de păianjen, totul descântat şi pansat. După opt săptămâni, într-adevăr, rana stăpânului se închisese!

Ibanez veni şi acum grabnic, intră în iatacul lui don Alfonso de Maljunction şi nu lăsă femeile înăuntru. Ieşi grabnic, dând din cap: stăpânul, clar ca lumina zilei, se otrăvise - avea spume la gură şi privirea rea. Avusese oare domnia sa duşmani? Domnul Rossini nu-i răspunse - îl scoase prin spate pe doftor şi Ibanez plecă aşa cum venise.

N-avea să spună nimic cuiva: şi aşa era bănuit a fi jidov ascuns, temei pentru care şi fusese nevoit a-şi închide spiţeria. Dona Isabela îi plătise doftorului un real din caseta ei aproape goală. Ce era de făcut? Nu ştia. Ar fi trebuit să leşine, să plângă, dar nu putea!

Rossini nu-i putea spune stăpânei ce ştia: tulbure după petrecere, stăpânul dăduse pesemne singur pe gât sticla cu poţiunea pentru picioare grele în locul celei cu vin de Madeira. Chiar Rossini o cumpărase de la un nomad, la un preţ de nimic, şi dosise el o parte din bani.

Era o poţiune cu care ungeai picioarele grele: oricine ştie că piciorul este greu din cauza pietrei care se adună acolo, pe măsura păcatelor. Poţiunea dizolvase piatra de câteva ori, dar niciodată stăpânul nu făcuse greşeala mortală de a o duce la buze.

Pe cine va cădea acum pedeapsa?! Stăpânul nu mai putea fi judecat decât de Marele Judecător, iar el, Rossini, cumpărase în taină sticluţa, ca să nu afle stăpâna de ce beteşug suferea stăpânul.

Oricum, nomadul dispăruse de mult din Cadiz, cine ştie pe unde hălăduia, cine ştie pe unde-i albea oasele după ce vreun alt nefericit va fi băut şi el, din nebăgare de seamă…


Dona Isabela se încuie singură în iatac. Elviria dispăruse încă de dimineaţă. Când se întoarse, după ce clopotele bătuseră de vecernie, camerista nu era singură.

(va urma)