Lămâiul de sub cupolă

Minunile nu-şi fac sălaş în sufletul nostru atunci când le căutăm, le pretindem. Sunt străfulgerări de bucurie miraculoasă cu care te trezeşti deodată în faţa ochilor. Daruri preţioase de la Cel de Sus, adevăratele minuni te iau pe nepregătite, te lecuiesc de nepăsare şi te binecuvântează cu lumina blândă a culorii.

La Biserica Vovidenia din Galaţi, săptămâna trecută, de sub cupola înaltă străjuită de sfinţi, m-a primit, aprins în candele galbene şi sumeţindu-şi creştetul înfrunzit, un lămâi.

Să afli în răcoarea unui locaş de cult trunchiul vânjos al unui copac bogat în fructe, la mijloc de aprilie, poate că unui botanist i s-ar părea normal. Mie mi s-a părut incredibil ca citricele, după care romanii râvneau în miezul iernii, construindu-le sere ca să se bucure de parfumul şi licoarea lor, fructele de care era îndrăgostit Regele Soare, îndoiau ramurile sub cupola lui Isus într-o biserică din miezul oraşului. Nici lumina nu era multă, nici căldura, alta decât cea izvorâtă din sfinţenia lăcaşului de cult, nu dădea ghies fructelor să-şi împlinească rostul.

Iar când părintele Pelin mi-a mai spus şi că lămâiul cu pricina are 55 de ani, sămânţă fiind de când el însuşi a venit pe lume, m-am lăsat doar în voia uimirii şi a bucuriei cu care copacul îmbrăţişa aerul sfinţit şi respira lumină prin globurile lui aurii.