Afecţiuni tratate cu succes prin intermediul osteopatiei

O prejudecată legată de osteopatie este aceea că aceasta tratează problemele legate de oase. În ciuda denumirii însă, osteopatia este un sistem integral al stării de bine. Orice poziţionare greşită a coloanei vertebrale şi a scheletului poate slăbi circulaţia sanguină şi limfatică din organism.

Efectul va fi o funcţionare ineficientă a organelor, potrivit principiilor osteopatiei. Potrivit dr. Marilyn Glenville, specialistă britanică în sănătate şi nutriţie, membră a Societăţii regale de medicină din Marea Britanie, osteopatia este o terapie naturistă din secolul XIX în care specialistul manipulează sistemul musculoscheletal, în scopul tratării dezechilibrului din organism şi a bolii.
În aceste condiţii, sângele va circula normal la organe, sistemul nervos va putea transmite impulsurile în mod eficient, sistemul limfatic va menţine funcţionarea adecvată a sistemului imunitar. Digestia şi respiraţia se pot îmbunătăţi, durerea şi disconfortul pot dispărea şi se poate instala în tot organismul o stare de bine - homeostazia.
Există convingerea că, în mod deosebit, muşchii tensionaţi fac rău organismului, deoarece atunci când se contractă blochează circulaţia sângelui şi a limfei. Specialistul în osteopatie foloseşte, printre altele, masajul şi întinderea ca metode pentru a îmbunătăţi flexibilitatea, precum şi o serie de mişcări articulare. Alături de afecţiunile legate de stres, astm bronşic, infecţii ale urechii, edeme, dureri şi inflamaţii, adepţii acestei metode naturiste spun că se pot trata cu succes, prin osteopatie, şi afecţiuni "feminine", precum dezechilibrele hormonale, durerile menstruale, unele tipuri de infertilitate, precum şi o serie de afecţiuni legate de sarcină sau naştere.
Fondatorul osteopatiei este medicul Andrew Taylor Still, care a trăit între anii 1828 şi 1917, conform website-ului osteopatie.ro.
Această tehnică reprezintă o concepţie anatomo-fiziologică unitară (holistică) de funcţionare a organismului, bazată pe unitatea şi dependenţa reciprocă dintre structură şi funcţie, pe forţele interioare de recuperare ale organismului, care, sprijinite din exterior de un efort minim curativ, duc ulterior la o vindecarea anumitor afecţiuni.