Metodele barbare prin care era „tratat” sifilisul în trecut

Infecţie bacteriană, sifilisul a existat încă din timpuri străvechi. Înainte de apariţia antibioticelor, una dintre marile realizări ale medicinei, vracii sau medicii foloseau diverse metode de „tratare” a acestei boli, ”terapii” care însă mai mult puneau în pericol viaţa persoanei afectate.

Boală cauzată de infecţia cu Treponema Pallidum, sifilisul se transmite prin contacte sexuale, de la mamă la făt şi, uneori, prin instrumentar medical nesterilizat. Netratat, sifilisul produce diverse complicaţii, de la leziuni ale creierului, la orbire şi chiar la deces. Boala are mai multe stadii – primar, secundar, latent şi terţiar. Printre simptomele sifilisului, se numără: inflamarea ganglionilor limfatici, ulceraţiile dureroase (la nivelul rectului, vaginului, penisului), febră, oboseală accentuată, dureri de cap. Sifilisul se tratează cu antibiotic, de regulă, penicilină. Înainte dezvoltării antibioticelor, se recurgea la diverse leacuri, unele periculoase, pentru a „trata” boala.

Mercurul, printre tratamente

Încă din Antichitate, s-a practicat o metodă cunoscută ca „lăsare de sânge” sau sângerare intenţionată, pentru tratarea infecţiilor. Tehnica avea la bază o teorie medicală străveche potrivit căreia cele patru fluide ale corpului – sângele, flegma, bila galbenă şi bila neagră – trebuie să fie în echilibru pentru a garanta sănătatea. Persoanei i se lua sânge pentru a se „echilibra” nivelul fluidelor.

De asemenea, practicile barbare de „tratare” a sifilisului au inclus şi utilizarea unor compuşi chimici, precum mercurul. Această substanţă a fost folosită din secolul al XIV-lea şi până în anii 1910 – 1920. Compuşii mercurici erau fie aplicaţi direct pe piele, fie administraţi oral sau injectaţi. Printre efectele secundare se numărau problemele dermatologice, afectarea rinichilor şi a creierului sau chiar decesul.

Salvarsanul, un derivat al arsenului, a fost de asemenea folosit pentru tratarea sifilisului, în prima jumătate a secolului XX. Deşi era eficient, avea ca efecte secundare nevrita optică, febră, probleme cu rinichii sau decesul.

Din fericire, din 1943, dezvoltarea penicilinei a făcut ca sifilisul să poată fi tratat în mod eficient, fără efecte adverse notabile.