Sufletul petrecerii

Sunt vreo zece ani de când am fost la nunta fiicei unei colege de şcoală, plecată imediat după Revoluţie peste Ocean. O nuntă caldă, melancolic frumoasă şi la care invitaţii erau numai rude şi prieteni apropiaţi. Din România, din State şi din Anglia, de unde era băiatul.

Albi şi negri, tineri şi bătrâni, cunoscuţi şi necunoscuţi între ei. Printre nuntaşi era şi un tânăr frumos, inteligent şi vesel, venit din America, care a dansat alături de ceilalţi, a ţinut în braţe mireasa şi a cântat melodiile preferate împreună cu solista.

Au fost momente în care el era sufletul petrecerii, de aceea unii dintre noi, românii, am şi vrut să-l cunoaştem, să aflăm cine este, ce face. Şi am aflat că lucrează alături de tatăl său, care şi preconiza să-i lase lui afacerea, destul de consistentă, un lanţ de magazine de bijuterii aparţinând familiei.

După miezul nopţii, nunţile de acest fel încep după-amiaza şi se sfârşesc la ore decente, printre oaspeţii care nu se dădeau duşi era şi familia tânărului despre care vă vorbeam. Am plecat împreună cu ei, către scările ce duceau din restaurant înspre etajul cu camere de hotel.

La baza scărilor, tatăl împreună cu un prieten, l-au ridicat pe bărbatul de aproape 30 de ani din căruciorul de invalid pentru a-l duce, în braţe, în camera lui. Era paralizat de la brâu în jos.

Aşa a cântat, a dansat, s-a bucurat alături de prieteni. Şi noi toţi am simţit doar la plecare, pentru că hotelul nu avea lift şi nici rampă pentru cărucior, faptul că el era diferit. Sau poate noi, cei care priveam lung în urma lui, eram cei diferiţi.