Ficus cu mine, ca să fiu pom cu tine!

Baba arde și țara se piaptănă

Unul dintre vecinii mei de cartier a exclamat, vara trecută, la coadă la supermarket: „Bă, să știi că e bună și fotosinteza asta la ceva!”. Încă trăiesc cu deplina convingere c-a vrut să fie ironic la adresa semenilor cu abilități și virtuți de trestie gânditoare. Poate că m-oi fi înșelat, dar îmi asum și acest eșec. Mai ales că dă bine să fii „asumat”. De unde și până când acest episod de rafting și shopping?! Am citit zilele trecute un articol de presă, în care ni se spune că plantele „vorbesc”, însă oamenii nu au știut acest lucru, deoarece frecvența este prea înaltă pentru urechea umană. Cel puțin așa spun cercetătorii de la Universitatea din Tel Aviv. Savanții israelieni spun că plantele emit sunete ultrasonice, de cele mai multe ori atunci când sunt stresate. Bănuiam. Și cred că plantele „vorbesc” nu doar când sunt stresate, ci și când sunt peste poate de îngrijorate. Cel mai cunoscut ficus românesc, care imită perfect vorbirea umană, are obiceiul de a i se adresa poporului taman când acestuia îi este lumea mai dragă. Și nu oricum, ci prin viu și nevătămat grai. De regulă, acest ficus rostește cuvinte alese pe sprânceană, sacadat, cu atenție, pentru a le da greutatea care li se cuvine. Și tare mă tem că fotosinteza nu este străină de această performanță. Că bine remarca vecinul meu, la coadă la supermarket: „Fotosinteza chiar e bună la ceva!” Știe el ce știe. Când lumea te cunoaște drept cea mai reușită personificare a unei plante vorbitoare, trebuie să ai grijă cum i te adresezi. Să fii memorabil, să susții discursuri istorice. Să scrii file și clorofile de istorie, cum se spune în mediul academic israelian și nu numai. La urma urmei, nu te întâlnești în fiece zi cu condiția de ficus care are darul vorbirii. Că nu de pomană au spus filozofii: „Ficus cu mine, ca să fiu pom cu tine!”