E mai uşor să salvezi o viaţă ori să convingi pacientul să trăiască sănătos? Interviu cu dr. Lafcadio Robert Rusu, medic în Franţa

Dr. Lafcadio Robert Rusu a devenit primul tabacolog din Luxemburg, recunoscut de Ministerul Sănătății din Marele Ducat şi de Casa de Asigurări de Sănătate luxemburgheză. Gălățeanul a contribuit la interzicerea fumatului în locurile publice din UE. Avea deja o carieră bine conturată, cu perspective foarte încurajatoare, dar a ales să se apuce din nou de studii, redevenind intern în Medicină, pentru a obţine specializarea în reanimare și medicină de urgență, pe care o începuse în România. În mai 2013, când povestea lui a ajuns în ziarul „Viaţa liberă”, relatam că, din pasiune pentru profesie, lucra pentru două spitale din ţări diferite, Belgia şi Franţa, deşi locuia în Luxemburg. Astăzi, este medic specialist în medicină de urgență, reanimare, medicină hiperbară, tabacologie, sofrologie, doctor în psihologie cu metoda proprie de sevraj tabagic. Locuieşte pe Coasta de Azur şi profesează ca practician spitalier titular la Centrul Spitalier „Jean Marcel” de la Brignoles, Franța. Merită să-l cunoaştem mai bine.

„Un gălăţean, medic fără frontiere, a ajutat peste 300 de oameni să se lase de fumat”, acesta era titlul articolului publicat în ediţia din 29 mai 2013 a ziarului „Viaţa liberă”. Protagonistul articolului era dr. Lafcadio Robert Rusu, pe care am avut ocazia să-l întâlnim datorită evenimentului pe care l-a organizat la Galaţi, pe 26 septembrie: revederea, după 40 de ani de la absolvire, a elevilor clasei a XII-a A, promoţia 1986, a Liceului de Științe ale Naturii din Galaţi - „Biologie Chimie”, după cum era cunoscut la acea vreme viitorul Liceu Teoretic „Emil Racoviţă”.

Reportajul despre această întâlnire, publicat în ediția online „Viaţa liberă”, s-a bucurat de interesul a peste 28.000 de cititori. Dr. Rusu a acceptat propunerea de a ne acorda un interviu, din care vă oferim astăzi o primă parte, dedicată carierei pe care medicul şi-a construit-o.

- Domnule doctor, aveţi o carieră impresionantă. Totuşi, ce ar merita să ştie gălăţenii despre dr. Lafcadio Robert Rusu şi despre activitatea pe care o desfăşoară în prezent?

- Nu știu cât de impresionantă e cariera mea, sincer. Știu însă că am fost crescut de mic în spiritul muncii asidue și al culturii lucrului bine făcut. Asta m-a făcut să fiu ceea ce sunt astăzi, acolo unde sunt și să mă simt la locul meu. Atât în activitatea clinică, cât și în cea științifică - prin participarea la congrese naționale și internaționale sau în publicațiile mele științifice în revistele de specialitate cu ceva renume în „lumea” reanimării și a urgențelor - am cultivat mereu același spirit pe care l-am primit și în care am fost educat de părinții și mentorii mei, cărora le port recunoștință veșnică. Încerc să-mi educ copiii în același fel, încă de la o vârstă fragedă.

Disciplina intelectuală se începe devreme, permițând o structurare riguroasă. Roadele se văd în timp. Am avut șansa să mă instruiesc în preajma unor „maeștri” din domeniul meu de activitate și în momentul de față, în mod firesc, transmit mai departe, internilor mei și studenților ceea ce am primit. E necesară o astfel de continuitate. Chiar și cunoștințele dobândite în studiile pe care le-am făcut de-a lungul anilor, care nu aveau nicio legătură cu medicina (masterul în management), mă ajută să-mi îndeplinesc funcțiile actuale pe care le dețin în ierarhia spitalului în care îmi desfășor activitatea ca titular și-mi conferă o perspectivă globală, completă și complexă, pe care doar ca simplu medic nu aș fi putut-o avea.

(Olimpic la Chimie, cu ecusonul de licean la rever)

Nimic din ceea ce dobândim ca bagaj intelectual pe parcursul activității noastre nu e inutil și ne poate servi enorm la momentul oportun. Nu ne dăm seama întotdeauna de asta, în cursul procesului, pentru că, de multe ori, acumularea acestor cunoștințe sau calificări poate fi lungă, dificilă sau complicată, demotivându-ne. Însă perseverența sfârșește întotdeauna prin a da roade. Mai devreme sau mai târziu. E doar o chestiune de timp sau, așa cum se spune prin popor, „așa cum îți așterni patul, așa vei dormi”…

În momentul de față, fac parte din Consiliul Medical al spitalului, am și o funcție de președinte în două dintre comisiile sale, care gestionează problemele de fond ale instituției, cu o miză deloc neglijabilă, având în vedere că anul viitor vom primi inspecția de certificare a instituțiilor de sănătate publică, obligatorie la fiecare patru ani în Franța.

- Care au fost cele mai importante trei reuşite profesionale de până acum?

- Prima și cea mai importantă a fost obținerea ultimei mele specializări în reanimare și medicina de urgență, la un moment în care aveam deja o carieră bine conturată și cu perspective foarte încurajatoare, la care am renunțat, pentru a mă apuca din nou de studii și a redeveni intern în medicină pentru şase ani, într-un moment în care puteam să continui să culeg roadele muncii de până atunci.

La acel moment eram primul tabacolog din Luxemburg și, imediat după obținerea acestei specializări, implicit fiind și primul recunoscut de Ministerul Sănătății din Marele Ducat al Luxemburgului şi de Casa de Asigurări de Sănătate luxemburgheză. Am fost și reprezentantul Marelui Ducat la o conferință de experți organizată la Castres, în Franța. Această conferință a stabilit recomandările pe baza cărora a fost elaborată legea adoptată în toate țările europene după aceea. Această lege a interzis fumatul în locurile publice. Numele meu figurează între celelalte nume de experți, fiecare țară UE fiind reprezentată de un expert. Nu am reprezentat România, dar eram recunoscut la nivel național, în Luxemburg, și european. Doctoratul meu în Psihologie are de altfel labelul european, juriul fiind compus în mod obligatoriu, în astfel de situații, din membri din trei țări UE.

A fost o mare plăcere și onoare pentru mine să văd că două dintre propunerile mele au fost adoptate de ceilalți colegi și au devenit recomandări internaționale, transformate mai apoi în lege EU.

A doua mare realizare profesională este recunoașterea mea ca profesionist desăvârșit de către somități în domeniul în care activez, în Franța. Concursul de împrejurări prin care am ajuns la această recunoaștere este de-a dreptul anecdotic și insolit.

- Vă rugăm să ne povestiţi!

- Unul dintre colegii mei, șef de serviciu în reanimare, în spitalul unde am activat înainte și de la care m-am mutat ulterior, din invidie şi din teama că aș putea să-i iau locul - deși gândul acesta era foarte departe de mine - mi-a făcut o reclamație la Ordinul Medicilor acuzându-mă de „insuficiență profesională” printre multe alte calomnii.

Ordinul medicilor, pentru a lămuri lucrurile, a dispus expertizarea mea, în mod total neobișnuit și nemaivăzut până atunci. Expertiza a fost făcută de mari profesori universitari din domeniu, cu funcții importante în societățile științifice de specialitate, care nu prea înțelegeau motivele invocate, pe care le-au găsit total aberante chiar înainte de a face expertiza. Dar, fiind numiți de Ordinul Medicilor s-o facă, au trebuit să se supună… .

Concluzia lor a nemulțumit pe colegul meu agresiv, care a contestat-o făcând o nouă acuzație și punându-mă din nou in fața unei alte expertize, spre exasperarea celor de la Ordinul Medicilor, care a trebuit să numească o nouă comisie de experți…

Noua expertiză, făcută de alți mari specialiști de renume național și mondial din domeniu, nu a contrazis prima comisie. Concluzia de data aceasta a fost fără drept de apel: nu numai că nu există nicio umbră de dovadă în sprijinul acuzațiilor colegului invidios, ba mai mult decât atât, competențele mele în domeniu sunt deasupra mediei și asta fără niciun dubiu.

- Felicitări! Ce a urmat?

- Experții au ajuns chiar la concluzia că acuzațiile nu erau numai nefondate, dar puteau fi calificate drept „hărțuire și calomnie”, punând chiar în dubiu competențele profesionale ale reclamantului și încălcând grav regulile deontologice ale profesiei.

Mi-au și sugerat de altfel, că aș putea fi îndreptățit să fac chiar și o plângere împotriva lui, lucru pe care nu l-am făcut. Fiind ultimul venit, evident că am preferat, după toate acestea, să părăsesc spitalul și echipa, în ciuda petițiilor care au fost trimise direcției spitalului în care se cerea refuzarea demisiei mele. Petiţiile au fost semnate de toți paramedicii și colegii medici titulari ai spitalului, desigur cu o singură excepție… care a fost și singura persoană mulțumită de plecarea mea.

Astfel, o acțiune menită să mă distrugă a devenit exact contrariul intenției inițiale, iar eu am putut să merg într-un spital în care am sfârșit prin a ocupa un post de titular și în care m-am integrat așa cum am făcut-o de fiecare dată în celelalte spitale prin care am trecut, de-a lungul carierei atât ca rezident, cât și ca intern sau medic senior.

- Care consideraţi că este a treia realizare importantă a dumneavoastră?

- A treia mare realizare profesională a fost acceptarea unui articol scris de mine într-o publicație de mare prestigiu mondial în universul reanimării, numită „Resuscitation”. Dintre toate publicațiile mele aceasta este cea mai prestigioasă, având în vedere factorul de impact al revistei. Viața de familie plină și mutarea pe Coasta de Azur au și „dezavantaje”: particip la mult mai puține congrese ca înainte și public mult mai puțin.

- Vă propun o „provocare” medicală, dar în concordanţă cu doctoratul dumneavoastră în Psihologie: e mai uşor să salvezi o viaţă în urgenţe ori să convingi un pacient să trăiască o viaţă sănătoasă?

- E o întrebare foarte complexă. Și cu foarte multe conotații atât de ordin moral, cât și cultural și chiar filozofic. Să dai unui pacient toate șansele să rămână în viață este, practic, meseria oricărui reanimator, fie el urgentist sau doar simplu reanimator.

Însă munca pe care acest proces o presupune depinde de foarte mulți factori.

Așa cum spun adesea, lucrăm cu „materialul clientului”, punem în slujba sa toate mijloacele necesare și toate cunoștințele utile.

În Franța, în spitalul public, avem chiar o obligație legală de mijloace pentru a da pacientului un maximum de șanse de vindecare. Însă, în ciuda tuturor acestora, uneori pacienții în vindecarea cărora nu credeam se vindecă, iar cei în vindecarea cărora credeam nu o fac. Nici măcar medicina modernă nu poate explica mereu totul.

Din acest motiv, un medic continuă să învețe toată cariera lui, iar activitatea într-un serviciu clinic universitar este un enorm avantaj în acest sens.

Pe vremea când făceam tabacologie, fiind „specialistul”, mi se adresau pacienții cei mai dificili. Eram foarte uimit să constat că pacienți cu grave patologii datorate fumatului, imediat ce se simțeau mai bine sau se aflau în remisiune, se apucau din nou de fumat… Era greu să-i conving să ducă o viață sănătoasă, însă comportamentul lor m-a ajutat să aprofundez studiul și să-mi ameliorez metoda folosită în sevraj, permițându-mi totodată să elaborez o ipoteză pe care am verificat-o ulterior și am publicat-o sub forma unei teze de doctorat ca pe o metodă proprie la sevraj. 

Nu e dificil să lucrezi cu cineva pentru a-l face să ducă o viață sănătoasă, dacă sunt îndeplinite anumite condiții, care însă trebuie decelate în prealabil. Iar dacă nu există, trebuie create prin diverse metode terapeutice la îndemână. Se face un „contract” între terapeut și pacient, odată ce acesta este pregătit să înceapă terapia. Dacă nu este pregătit, demersul va sfârşi într-un eșec. Nu din vina pacientului. Nu detaliez pentru că nu am prea mult spațiu aici și pentru că detaliile se găsesc de fapt în publicația mea, care e disponibilă în acces liber pe internet, în limba franceză, în original.

- Sunteţi tatăl a doi copii, cel mai mare în vârstă de 6 ani, iar mezinul, de doar 15 luni. Care este lecţia de viaţă/ sănătate pe care le-o „predaţi”?

- Lecția zilnică este exemplul personal, dat în permanență, de dimineață până seara. Educația este un proces fără sfârșit, tot timpul vieții noastre de părinți. Și se face în ambele sensuri, interactiv.

Am șansa ca soția mea (care este tot gălăţeancă, absolventă a unui alt liceu de prestigiu, „Vasile Alecsandri” n.r.) să-mi fie perfect complementară și astfel copiii nu mai au „scăpare”… Sunt adeptul dictonului că „un gram de practică valorează cât o tonă de teorie”, iar copiii funcționează foarte bine prin mimetism. Avem o relație bazată pe iubire și respect, iar atenția pe care ne-o purtăm reciproc în familie ne face să fim foarte grijulii unii cu alții și foarte precauți, să nu ne facem să suferim unii pe alții. Când nu faci altuia ceea ce nu-ți place să ți se facă ție, echilibrul e perfect.

Cum se vede Galaţiul prin ochii dr. Rusu şi ce îl mai leagă pe gălăţean de oraşul natal şi de România - aflaţi din partea a doua a interviului pe care ni l-a acordat, episod care va fi publicat într-o ediţie viitoare a săptămânalului „Viaţa liberă”.