Oameni de seamă. Gheorghe Tătărescu, prim-ministru în România interbelică

Politicianul Gheorghe Tătărescu s-a născut pe 21 decembrie 1886, la Craiova. A făcut studii liceale în orașul natal și universitare la Facultatea de Drept din București, unde și-a luat licența. Și-a continuat pregătirea la Paris, unde a obţinut doctoratul în Drept, în 1912.
După revenirea în țară, s-a dedicat avocaturii, înscriindu-se în Baroul de Gorj, precum și gazetăriei, colaborând la diverse publicații ale vremii, precum "Sămănătorul" și "Neamul românesc".
În 1912, a intrat în viața politică, devenind membru al Partidului Național Liberal, iar din anul 1919 a fost ales deputat. A condus gruparea desprinsă din PNL a "tinerilor liberali", în confruntarea pentru şefie în cadrul partidului, bucurându-se în acest sens de sprijinul regelui Carol al II-lea. Din 1931, a fost secretar general al PNL. A deținut funcții importante în guvernele care s-au succedat până la evenimentele din 1944. A fost cel de-al 36-lea prim-ministru al României, în perioadele 1934-1937 și 1939-1940.
În timpul lui Carol al II-lea (8 iunie 1930 - 6 septembrie 1940), Gheorghe Tătărescu a sprijinit tendințele acestuia de a instaura dictatura personală, iar la 23 ianuarie 1940 a fost numit vicepreședinte al Frontului Renașterii Naționale. În 1943, a stabilit contacte cu Partidul Comunist Român, iar la 26 mai 1944 a încheiat un acord de colaborare, pentru ca după august 1944 să adere la programul Frontului Național Democrat. Pe 15 decembrie 1944, a pus bazele unui nou Partid Național Liberal, devenind președintele acestuia în iulie 1945. Pe 6 martie 1945, a intrat în guvernul condus de Petru Groza, ca vicepreședinte al Consiliului de Miniștri și ministru de Externe.
În 1946, a condus delegația română la Conferința de Pace de la Paris, unde a reprezentat și a susținut interesele României.
A demisionat din guvern pe 6 noiembrie 1947, apoi și de la conducerea partidului, pe 3 decembrie 1947, ulterior trăind într-un regim de domiciliu obligatoriu. Arestat în noaptea de 5/6 mai 1950 și încarcerat la Sighet, a fost eliberat pe 6 iunie 1955 și a acceptat să facă parte din Comitetul Român pentru Repatriere.
Pe 22 iunie 1937 a fost ales membru de onoare al Academiei Române.
A decedat la București, pe 28 martie 1957.