Oameni de seamă. Lascăr Catargiu, important politician din secolul al XIX-lea

Omul politic Lascăr Catargiu s-a născut pe 1 noiembrie 1823, la Iași, într-o veche familie de boieri moldoveni. Primii ani de şcoală i-a urmat în pensioane particulare. După terminarea studiilor, a devenit ataşat la Ministerul de Interne, apoi locţiitor de ispravnic la Huşi (1843-1844) şi pârcălab de Neamţ.
Pe 28 martie 1848, Catargiu a fost unul dintre semnatarii Petiţiei-proclamaţiune de la Iaşi, în care se aduceau critici regimului politic şi se propuneau o seamă de măsuri pentru dezvoltarea ţării pe baze mai liberale. După înăbuşirea mişcării, domnitorul Mihail Sturdza l-a exilat la moşia sa din judeţul Neamţ. În timpul domniei lui Grigore Alexandru Ghica, Catargiu a revenit în administraţia de stat. În 1853, a fost numit pârcălab de Iaşi, iar în anul următor a ocupat aceeaşi funcţie în Covurlui.
Unionist convins, Lascăr Catargiu a desfăşurat o intensă activitate în acest sens, fiind membru în Comitetul Electoral al Unirii de la Iaşi (februarie 1857) şi deputat în Divanul ad-hoc de la Iaşi, poziţie din care a contribuit la elaborarea şi adoptarea punctelor programului unionist. În Adunarea Electivă, Catargiu a fost candidatul la domnia Moldovei din partea conservatorilor, dar a fost constrâns să renunţe la candidatură în favoarea colonelului Alexandru Ioan Cuza.
După Unirea Principatelor, a fost numit ministru de Interne în cabinetul Manolache Epureanu din Moldova (27 aprilie - 10 noiembrie 1859). A intrat în conflicte intense cu domnitorul Cuza, astfel că, alături de C.A. Rosetti, liderul liberalilor radicali, a devenit principalul artizan al formării "monstruoasei coaliţii" care a condus la înlăturarea lui Cuza din fruntea statului.
În perioada 11 februarie - 10 mai 1866, Lascăr Catargiu a făcut parte din Locotenenţa domnească, organism politico-administrativ care a condus statul român până la înscăunarea lui Carol I. În mai 1866, a devenit președintele consiliului de miniștri, dar, neputând coopera cu colegii săi liberali Ion Brătianu și C.A. Rosetti, a demisionat în luna iulie.
După încă opt funcții ministeriale, culminând cu agitația antidinastică din 1870-1871, Catargiu a format, pentru prima dată în istoria României, pe 22 martie 1871, un cabinet conservator stabil, care va rămâne la putere până în aprilie 1876. Pe 12 aprilie 1876, a demisionat. În septembrie 1880, Comitetul Executiv al Partidului Conservator l-a ales preşedinte, post în care a rămas până la moarte.
Lascăr Catargiu a rămas în conştiinţa semenilor de la sfârşitul secolului al XIX-lea, ca un "om de bun-simţ, totdeauna demn, onest şi cu o neobosită activitate în amănuntele administraţiei", după cum aprecia Titu Maiorescu.
A murit la București, pe 11 aprilie 1899.
Remember, Oameni de seamă, colecție de articole