Cariere. Fizicianul Florin Ciorăscu, victimă a cutremurului din 1977

Fizicianul Florin Ciorăscu s-a născut pe 3 iulie 1914, la Bârlad. A absolvit Facultatea de Fizică a Universității „Al. I. Cuza” din Iași (1936) și Facultatea de Electrotehnică din cadrul Institutului Politehnic din Iași (1938).

În perioada 1950-1957, a condus Laboratorul de electricitate din cadrul Institutului de Fizică din București. Devine apoi director adjunct științific al Institutului de Fizică Atomică din București (1957-1970), iar în 1963, profesor titular la Catedra de Electricitate, Magnetism și Biofizică a Facultății de Fizică din București, pe care o conduce din 1969, şi membru corespondent al Academiei Române. În paralel cu activitatea didactică, a fost directorul Institutului de Fizică din București, apoi director general al Institutului Central de Fizică (1976-1977).

A efectuat cercetări privind descărcările electrice de înaltă frecvență în gaze, spectrul energetic al ionilor și proprietățile electrice ale unor pături subțiri de plumb și staniu. A contribuit semnificativ la proiectarea și realizarea generatorului electrostatic cu bandă și a efectuat studii privind utilizarea în defectoscopia industrială a betatronului la Institutul de Fizică Atomică din București.

A obținut un brevet și medalia de bronz a expoziției de invenții de la Viena (1973) pentru elaborarea tehnologiei complete de fabricare a oglinzilor retrovizoare ale autoturismelor Dacia 1300.

A fost redactor șef la revista „Știință și tehnică” (1967-1977).

Dintre lucrările sale de fizică, amintim: capitolul „Electricitate” din „Manualul inginerului” (vol. I, 1954); capitolul „Redresori cu semiconductori” din „Manualul inginerului electrician” (vol. III, 1956); „Dozimetria radiațiilor nucleare” (1965); „Metode electronice în fizica nucleară” (curs litografiat) (1975).

A fost distins cu Ordinul „Meritul Științific” clasa a II-a (26 septembrie 1966) „pentru merite deosebite în activitatea științifică.

Pe lângă activitatea de cercetare, Florin Ciorăscu a excelat și ca profesor, dedicându-se formării generațiilor viitoare de fizicieni, contribuind semnificativ la pregătirea studenților și la consolidarea bazei didactice a catedrei. Contribuțiile sale semnificative la domeniul fizicii, pasiunea pentru cercetare și dedicarea pentru educație l-au transformat într-o figură emblematică a științei românești. Moștenirea sa continuă să inspire și să motiveze generațiile viitoare de cercetători și studenți pasionați de tainele universului.

A încetat din viață pe 4 martie 1977, la București, în urma cutremurului.