Literatura la zi: Fellini și o nouă „ciumă” decameronică după… Plaha

Iulian Ciocan, „Lica”, Ed. Polirom, Iași, 2026

Rivalul „literar” al Tatianei Țîbuleac (chestiunea rivalității este o născocire a lumii jurnalistice, care este descrisă destul de bine în carte; despre ea mi-a spus Iulian Baros, de altfel personaj simpatic și nu prea în carte!), Iulian Ciocan, revine cu o carte cumva diferită de cele care deja l-au făcut celebru: „Iar dimineața vor veni rușii”, 2015; „Dama de cupă”, 2018, „Clovnul”, 2021… Dispar absurdul (nu de tot, doar cel extrem kafkian), distopicul, se apelează la un oniric controlat, de câteva ori, naturalismul fiind potențat de tușe diverse, de la construcția unui șef-gargantua (care, desigur, nu are nimic comun cu Zola sau… Rabelais! Șefului nu-i place literatura!), ca să nu mai spunem despre cele două femei (deși am putea pune la socoteală episodicele roluri de mamă sau colegele) care sunt sau nu sunt fatale, pe model fellinian sau antonionian: Lica, de la Ange…lica și Lenuța…

Desigur, sunt motive întemeiate ca romanul să nu se intituleze „Lica și Lenuța” sau „Iubirile lui Eugen”, Eugen fiind personajul central, naratorul care trăia, ca și celelalte personaje, evident, în „bizareria numită Republica Moldova”, fiind jurnalist, lucrând așadar într-o „mocirlă”, „un domeniu al superficialității și al derizoriului, scriind articole care erau date uitării în cursul aceleiași zile, neavând niciodată suficient timp pentru literatură”, obsesia lui fiind beletristica și… sentimentul ratării (literare sau nu numai), faptul că nu a scris (publicase un singur roman) „încă nimic valoros”, sentimentul ratării fiind complet asumat în momentul în care s-a uitat în ochii fetei cu păr blond, o femeie fatală, da, scuzați repetiția, Angelica!

Să fie vreo legătură cu ceea ce declara recent scriitorul pe radio România Cultural: „Fiecare autor trebuie să aibă cel puțin un roman care să-l reprezinte, să aibă impresia după ce l-a scris că uite, ăsta este romanul vieții mele. Și am impresia că eu încă nu l-am scris”? Nu neapărat: romanele deja menționate sunt foarte bune, nu le apreciez doar eu, sic, sunt traduse, dar probabil și acel sentiment al setei după capodopera maxima ispitește, tot ce este posibil ca și după „Lica” Iulian Ciocan să vrea… mai mult, altceva, în alt fel ș.a.m.d.

Inutil să mai spun că între personajul Baros și scriitorul Ciocan nu este nicio legătură de rubedenie:

„La editură îmi plăcea să discut mai ales cu directorul editorial Iulian Baros, un tip uscăţiv de vreo 50 de ani, sarcastic şi jovial deopotrivă, autorul unor distopii bizare, curioase. Unul dintre romanele sale, bunăoară, intitulat „O vară cu mulți ruşi”, descria un Chişinău invadat de armata Rusiei, o urbe ocupată fulgerător de tancurile lui Pufin (este scris bine, nu corectați, nota noastră!), din care încearcă să fugă un profesor de latină speriat de moarte, latinistul nereușind însă să se refugieze în România din cauza paşaportului expirat. Afişând un aer de superioritate,

Iulian Baros îmi spunea mereu că românii şi moldovenii sunt nițel înapoiați, de vreme ce nu scriu distopii, că nu se poate vorbi despre maturitatea unei literaturi în absenţa distopiilor, o judecată care mi se părea judicioasă. Trebuie să vă mai spun că ne apropiase foarte mult acelaşi dispreţ faţă de jurnalism, căci pe vremuri și Baros îmbrățișase meseria de reporter și fusese frecat bine de şeful unui ziar galben. Îmi plăcea să-l ascult pe acest tip inteligent şi scorţos vorbind despre importanţa literaturii citadine într-un spaţiu sufocat de ruralisme, despre „drama neamului", care, deşi e importantă, trebuie descrisă cu mult calm - există și drama celuilalt - și nu poate fi redusă la ideea simplistă că tot răul vine din afara spațiului românesc…” ș.a.m.d. (p.167, după ce personajul este concediat de Gargantua)

Pentru Angelica, ce nu ar face eroul, anti-eroul!?

În primul rând îi dă papucii Lenuței, profa de franceză cu care trăia de opt ani! Și nu mai insistăm pe erotismul special, ci ne vom întoarce la umorul marcă înregistrată, asezonat cu grotesc, haz ne necaz și un tragic… românesc, sfidând, evident, definițiile clasice, de la vechii dramaturgi greci la Nietzsche sau Liiceanu! Zice un personaj deja amintit: „Mi se pare că exagerezi problema, că ceea ce mi-ai povestit nu e o tragedie, e cel mult o situație neplăcută…” (p.169)

Zâmbești, îți vine să râzi, dar râsul parcă nu este al tău, cam așa cum s-a întâmplat și în timpul vizionării serialului „Plaha”, celebru pentru demascarea câtorva dintre relațiile de putere din „republicuța dintre Prut și Nistru”! Este un fel de umor, totuși, altfel, „regizorul” insistând pe un fel de mișcare de accelerație a mișcării, cam ca în filmele mute din anii 20, cam ca în scena înmormântării:

„Ploua cu găleata. La orizont, ploaia făcea ca  dealurile - spre care înainta cu perseverență cimitirul Doina - să se confunde cu cerul plumburiu. Alergam pe drumulețul mărginit de coloane de cruci și de lespezi de marmură, cu umbrela scofâlcită de vântul puternic, alergam spre o margine a acestui cimitir întins pe o suprafață de două sute de hectare, cel mai mare cimitir din sud-estul Europei.” (p.147)

Aici este cel mai ne-umor umor întâlnit vreodată, din momentul morții cauzate de covid (nu spunem cine moare!), acest umor care este la început super-absurd, poate chiar negru-british, poate uneori chiar în ritm ardelenesc, sic, transformându-se într-o normalitate aproximativă (apogeul fiind invadarea Ucrainei), treptat-treptat, pentru ca ultimul capitol să fie tot un vis care se transformă într-un coșmar, demn de cele mai reușite scene din unele filme de groază, dar, iarăși, fără să vreau mă gândesc iarăși la umorul special al scriitorului, suprarealist a la David Lynch, deși, citind și recitind, realizez că mesajul ar putea fi acela că umorul poate exista fără să mai fie umor, umorul te poate chiar ucide sau mutila…

Tatiana Ciocoi, pe coperta a IV-a scrie că „romanul are toate calitățile unui viitor best seller”, noi apreciem că poate fi un punct de referință pentru un nou existențialism, al post-adevărului… absurdului, un „adevăr crud” (p.149), un existențialism pohui (măcar parțial… pohui, încă nu „trăiesc” sensul deplin al acestui cuvânt cumva intraductibil, mai ales cât timp… îți mai pasă de aproape totul!), ceva precum fotbalul românesc sau moldovenesc!

Fără a mai insista asupra caricaturalului în erotism (și tragic), și pe urmele lui Kundera, bref, „Lica” este un roman non-conformist, căutând, în agonia cu Logosul (nu întâmplător mediile sociale „tratate” sunt lumile jurnaliștilor și a literaților, fără a se insista pe academism… literar, ispita satirizării politicului strecurându-se și ea; iată câteva citate poate semnificative: „Jurnalismul frizează dezumanizarea, pe când politică e dezumanizare curată!”, p.27; „Nu-i vorbă, mediul literar era și el plin de ipocrizie, invidie, superficialitate și parti-pris-uri, dar protagoniștii săi, dincolo de metehnele evidente, aveau, totuși, mai multă umanitate în ei. (...) Scriitorii sunt oameni, pe când jurnaliștii sunt pe jumătate oameni. Spun asta în cunoștință de cauză, dragii mei.”, p.167), ceva-ceva nou, o portiță către „romanul vieții”: apropo de Fellini, personajul Eugen are vârsta personajului lui Mastroianni din „8 ½”, este în timpul unei crize, totul i se pare de rahat, până se îndrăgostește ca un adolescent de o colegă de instituție jurnalistică: ajungi, împreună cu personajul, să o urăști (sau nu), asta dacă îți păstrezi cumva luciditatea și nu intri și tu în rolul îndrăgostitului, dar finalul, „demn” de o damă cu camelii în tranziență (mulțumesc, Toffler!), o umanizează, cum s-ar spune, mai mult decât necesar, aflând despre dramele sale personale și de familie, completate cu propria dramă!

Poate acesta este doar pretextul pentru a continua … Comedia divină a purgatoriului dintre Nistru și Prut, Iulian Ciocan fiind un fel de Vergiliu gata să conducă pe un Dante sau pe un Boccacio acolo de unde mai nimeni nu se întoarce fără un pic de sindrom pohui!

*

De pe site-ul editurii:

Iulian CIOCAN s-a născut pe 6 aprilie 1968 la Chișinău. Este prozator, publicist și critic literar. Romane publicate: „Înainte să moară Brejnev” (Editura Polirom, 2007), „Tărâmul lui Sașa Kozak” (Editura Tracus Arte, 2011; Editura ARC, 2024), „Iar dimineața vor veni rușii” (Editura Polirom, 2015, 2024), „Dama de cupă” (Editura Polirom, 2018) și „Clovnul” (Editura Polirom, 2021). Romanele sale au fost traduse în engleză, franceză, italiană, germană, neerlandeză, maghiară, sârbă, cehă, bulgară și slovacă. Premiul Coup du Cœur la Salon du Livre des Balkans, Paris, 2018.

Nominalizare la Premiul European Jean Monnet, 2020.

În aprilie 2024, televiziunea franco-germană ARTE TV a difuzat un documentar despre cele trei romane ale lui Iulian Ciocan publicate în Franța și Germania. Invitat la Festivalul Pen World Voices, New York, 2011, la Noaptea Literaturii din Amsterdam, 2016, și la Festivalul Internațional de Literatură Vicino/ Lontano din Udine, Italia, 2023.

Și-a lansat romanele la următoarele târguri internaționale de carte: Praga (2011, 2022), Paris (2017, 2023), Sofia (2019), Belgrad (2022), Torino (2023), Bruxelles (2024), Budapesta (2024), Viena (2025) și Leipzig (2026). A publicat proză în reviste și antologii din SUA, Germania, China, Cehia, Bulgaria, Belgia și Brazilia. Invitat la New York, la festivalul PEN World Voices (2011) și la Noaptea Literaturii, Amsterdam (2016).

În 2018 a publicat, la Editura Muzeelor Literare Iași, „Povestea lui Nicolae Gane”.