Amor electrocasnic cu banca

Permiteţi-mi, rogu-vă, să vă aduc la cunoştinţă o poveste de tăvăleală urbană. E vorba despre amorul pe care banca or societatea care simulează o activitate bancară îl anină de spinarea datornicului. Debitor sună prea pompos, să fim cinstiţi. Aşadar, cetăţeanul de la bloc, când simte nevoia unui LCD în locul Răpirii din Serai sau a unei maşini de spălat care se giugiuleşte cu Calgon, apelează la comerciantul care-i dă în rate. Îi dă de trepidează, nu mai este o surpriză pentru nimeni, în sensul că fraierul cu adeverinţă de salariat achită de cel puţin două ori valoarea produsului electro(nic)casnic. Plăteşti cât nu face, dar te bucuri că nu scoţi pe loc întreaga sumă, însă abia atunci traversezi preludiul unei mari aventuri. Lungimea contează şi în acest caz: elongaţia de contract prin care clientul este informat că are doar obligaţii stârneşte libidoul oricărui consumator. Cu un orgasm electrocasnic cu toţii suntem datori. Sau debitori. Vă propun o experienţă personală. Am dorit s-o văd pe Dana Grecu în format HD şi m-am lăsat păcălit să achit eşalonat. N-am depăşit niciodată ziua fatidică de 25 a fiecărei luni, fericind-o pe casieră cu suta de bătrâne (şi ceva). Din motive necunoscute, dar care aveau să-mi stârnească o mega-urticarie, softul societăţii care mă creditase îmi găsise pe finalul contractului (mai aveam o lună şi ceva şi terminam de achitat manţocăria cu telecomandă) un minus. O restanţă, ca să vorbesc în dialectul (ban)chiorilor. Ca atare, primesc prin SMS următorul mesaj: „Banca a mandatat o firmă specializată pentru a recupera debitele dvs. restante. Contactaţi-ne URGENT la 021.bla-bla!” Wow, zic! Păi, să-mi achit debitele, ca să nu mă trezesc cu recuperatorii scotocindu-mi prin rufele de pe sârmă... Vorba aia, cine-şi doreşte să facă dragoste fără preludiu cu banca? Sun la numărul de telefon oferit şi-mi răspunde un amabil cu voce gravă: „Domnule Lungu, apăreţi în evidenţele noastre cu un debit. Este vorba despre 1 leu şi 50 de bani. Achitaţi-l, vă rugăm!” Idiotul de la telefon - ăla, nu eu - era tot plod de cyborg, ca şi softul. N-a schimbat-o din condei, ca oamenii, nu şi-a cerut scuze că, de fapt, era vorba de UN LEU. Nu! El refuza negocierea, potenţând erecţia societăţii care-l plantase în post, iar clientul era sodomizat cu lăutari. Te iubesc, m-am îndrăgostit de tine, banco! Pupă-mă!