Întrebări potrivite într-o situație niciodată potrivită

Se numește Stamate Costel. Poate. Capul gol, o geacă subțire, fără fermoar, pe pielea goală. Pantalonii în vine, un crac prin care rânjește batjocoritor o ruptură. "Domniță, sună la 112, e frig, săru’ mâna". Abia am coborât în gară, la Barboși, oamenii pleacă grăbiți spre casele lor. Nu vreau să sun, poate rămân pe aici, e târziu... "e frig, săru’ mâna". Vine de la Liești. Fac ochii mari, oricât de mici mi-ar fi după ziua de azi. "Cu trenu’ am venit aici, săru’ mâna, ca n-am avut cheie".

Sun. Îmi răspund oameni. "Venim, dar vă rugăm, nu plecați, sunteți singura persoană de contact”. În gară nu mai e nimeni, nici măcar la casa de bilete, e trecut de 9.30. p.m. Omul se depărtează ușurel și îl întreb cam impacientată încotro. "Mă mișc, domniță, că e frig, săru’ mâna". Își ține strâns la piept tot ce îi aparține, două PET-uri goale și o sacoșă mult prea ușoară. Îl întreb câți ani are. "Cam 30-40, așa". Da, bun răspuns. Poate să aibă și 30, și 40, și 50, cine poate ști câți ani trec într-o noapte de iarnă, fără adăpost?

Salvarea nu a întârziat prea mult. Oamenii i-au vorbit așa cum se vorbește unui om, i-au pus întrebările potrivite într-o asemenea situație, niciodată potrivită; el îi întreabă politicos dacă are voie să urce, dar înainte se îndreaptă spre mine: "Domniță, te rog, lasă-mă să îți sărut mâna. Te rog eu". Oamenii se îndepărtează, îl duc la căldură, aici, la noi, la spital, nu acasă, la vila lui de la Liești, a cărei cheie nu o mai găsește...