DESCÂNTEC de POARTĂ NOUĂ (sincretic vals)

azi-dimineaţă... mă găsesc lâng-o frumoasă,
încet-încet, plin cu nădejdi, în troleibuz -
spun „săru-mâna, libelulo, mi se pare
că te cunosc de undeva, de când m-ai dus
cu-n cubuleţ de zăhărel până la poartă,
până la uşă, până-n casă, până-n vis” -
frumoasa tace ca precista... şi nu-mi spune
dacă-i aşa, dacă-i deschis, dacă-i închis!
mă uit la ea... cum cela mic la poartă nouă...
înghit emoţii, cred că par paradoxal...
las la o parte şi concretul şi abstractul...
mă dau deştept şi o atac diametral:
„de ce te faci că nu mă ştii, domnişorică?
de ce mă bagi aşa adânc în lichituri?
eşti nemiloasă! vrei să cred că eşti profundă?
scoate măcar un cuvinţel, dacă mă-nduri!”
vai, ce corect merge la vale troleibuzul,
ce fel de gol şi de nimic mă simt în el! -
splendoarea umblă-n decolteu, cotrobăieşte,
surâde scump şi scoate-un un cub de zăhărel!