Literatura la zi: Ce n-a citit (gustat) Parisul!

În anul omagial Hortensia Papadat-Bengescu, proza „feminină” românească primește o frumoasă recunoaștere internațională! O nominalizare și o intrare în finala Premiului Médicis Étranger 2026, pentru Lavinia Braniște, care confirmă încă o dată!
Este unul dintre cele mai prestigioase distincții ale spațiului cultural francofon (și implicit mondial), alături de Goncourt, Renaudot, Premiul Femina, Premiul Médicis (pentru francezi, sic!) și Marele Premiu pentru Roman al Academiei Franceze! Este vorba de romanul „Camping“, apărut anul acesta în Franța, la Éditions des Syrtes, în traducerea lui Sylvain Audet-Găinar, în România, fiind publicat în 2025, la Editura Polirom.
Ei, și când vine vorba de Paris și de francezi, nu se poate să nu te gândești la Gust, la gusturi, la Michelin, ghidul și nu anvelopele, deși în campingul care devine personaj principal ca în romanele lui Stephen King (nu, nu este o carte horror! Restaurantește vorbind, ar avea două stele Michelin, ba poate chiar trei, iar dacă ia premiul mai sus menționat, chiar patru! Și asta în condițiile în care puține cărți de la noi pot avea astfel de stele!), nu ar fi vorba de stele Michelin, dar anvelope s-ar găsi!
Revenind la gust, găsim în „Camping” perspectiva surprinzătoare a unui român care nu spune că legumele sau alte alimente din Occident nu au gust! Ci, dimpotrivă, „Nimic n-are gust în România!”, referindu-se, în acea scenă, că tot ce vine din afară, din Spania în particular, în țara noastră, ca produse alimentare, „vor fi fade și expirate, ca măslinele negre, oxidate, lipsite de gust, pe care se băteau în anii 80” ș.m.d., până la citrice și creveți…
Acel român, mai exact o româncă, Sofia, se pregătește să se întoarcă, după 20 de ani petrecuți în Spania la muncă (dintre care cei mai mulți fiind un fel de om bun la toate într-un camping numit El Titi, prin zona Alicante), să se întoarcă în România, după ce iese la pensie…
Ultimile săptămâni, luni petrecute pe malul Mării Mediterane sunt prilej de rememorare a întregii vieți… printre străni, dar și a vieții „de familie” (mai mult pe telefoane sau pe internet, deși își ia copilul ani buni în Spania, unde va face școala), băiatul Robert și tatăl, ajuns la aproape 90 de ani, adică bunicul băiatului, fiind principalele ancore care au ținut personajul legat de baștină. Se repetă, cumva, situația din „Interior zero”, acolo mama, plecată tot în Spania, având o fată, care, fie vorba între noi, se descurcă mai bine decât Robert, un neadecvat în felul său, un „străin” (camusian, în relația cu mama sa), care primește cadou un apartament (de la mama Sofia!!!), pe care-l pierde cu niște investiții dubioase!
Prin „viață” (întreaga viață de aproximativ 20 de ani: sunt relatate și celelalte angajări, ca îngrijitoare de bătrâni ori în alte locuri ale industriei ospitalității) s-ar înțelege viața în acel camping, foarte puțin prin împrejurimi (în ultimele zile se încearcă a se recupera prin vizite pur și simplu turistice, de plăcere!), mai mult pe la supermarketuri, când este cazul… Practic, ca mulți alți români ajunși la muncă „afară”, și personajul este în cușca sa, nu prea poate vizita nici măcar țara în care muncește, nu întâmplător apărând în carte o volieră-simbol, fără doar și poate, în care trăiesc niște păsări australiene deosebit de sensibile, câteodată și niște peruși, de aceste păsări, ca și de niște tufe de margarete, legându-se sentimental eroina - ca să nu mai spunem și de tot felul de catrafuse, pe care „oama” noastră se simte obligată să le trimită „acasă”, când Totul se va încheia…
Dinamica relațiilor cu clienții are importanța sa (în economia cărții), vin acolo cu rulotele oameni, „rezidenții”, unii stau și jumătate de an, din Franța, (francezii nu sunt neapărat foarte simpatici, aici, mai ales franțuzoaicele sau…), Anglia, Germania, Italia, Belgia, este acolo o mică societate cu regulile ei, cu „micile” crime, antipatii, certuri (patronii, un tată și un fiu „legați” pe o motoretă sau un scuter, apar din când în când în peisaj!), favoruri: ca atmosferă, sunt scene aducând aminte de filmul „Nomadland”, film american din 2020, regizat de Chloé Zhao, în rol principal fiind Frances McDormand (ce Sofia ar face dacă s-ar ecraniza! „Apropierea”, romanul lui Marin Mălaicu-Hondrari, a fost ecranizat în filmul „Parking”, acolo fiind vorba de un scriitor român care lucrează ca agent de securitate nonconformist la o parcare din Cordoba, tot Spania, evident!), poate ceva din nebunia relațiilor interumane din camping fiind surprinsă în fraza: „În locul acesta, ca o odă adusă nomadismului și provizoratului, micile promisiuni sunt foarte volatile și la fel sunt și relațiile.” (p.198)
Dincolo de relațiile cu oamenii, Lavinia Braniște este atentă și la (cadrul) natural, unul dintre cele mai frumoase capitole (un adevărat poem) fiind între paginile 115-119, când Sofia lucra la un hotel din munți, prilej de a face o paralelă între acei Munți de la Mediterană și Munții Dobrogei (orașul românesc este de la un cot al Dunării, poate fi Brăila, cel mai probabil, poate fi Galațiul, Isaccea, Tulcea; descrierea de la acele pagini te duc cu gândul la Galați!, sau suferim noi de patriotism local!), naturii fiindu-i necesare și stihiile:
„…în valea aceea pustie și în același timp foarte vie, unde pământul galben și uscat fremătat de gângănii și păsări și rozătoare toate de o culoare cu el, toate vrând să se camufleze unele într-altele, auzeau foarte des de departe sau de aproape focurile de armă ale vânătorilor… tot compara temperaturile și vegetația și solul fără a intui că peste un deceniu, nu mai mult, sub ochii ei, sau mai bine zis pe pielea ei, verile vor ajunge pârjolitoare în ambele extreme care alcătuiesc spațiul locuit (adică simțit, adică oarecum înțeles) de ea: sud-estul Spaniei, la Mediterană, și estul României, la un cot al Dunării.
Hotelul (...) părea bântuit de fantome (n.n. tot vorbeam de Stephen King!), din cauza vântului, care șuiera într-un fel îngrozitor, încât într-un film sau într-o carte ar fi părut o exagerare grosolană. Era de pe altă lume, una gotică, dacă o lume gotică ar fi fost posibilă atât de aproape de  mare din sud, într-o așa lumină. Clădirea cu două etaje și mansardă era plină de ferestre protejate de obloane, care în bătaia vântului gemeau (...) noaptea se auzeau tot felul de animale sălbatice care tușeau. A fost prima întâlnire adevărată a Sofiei cu stihiile naturii, prima situație de conviețuire, de adaptare la ceva ce nu putea controla sub nicio formă. Câte lucruri nu erau în viață fix așa, strivitoare și de neîmblânzit, doar că nu-ți șuierau monstruos în obloane și nu-ți dădeai seama, păstrai iluzia că se întâmplă pentru că ți le-ai dorit și pentru că ai luat tu singur niște decizii.
Traiul într-un loc atât de expus la intemperii te așază unde ți-e locul, îți arată clar cât ești de mic și asta poate fi înălțător…” Mai adaugă: „…dacă nu durează mai mult de un sejur turistic.” (p.116)
 
*
 
Dar, de fapt, frumusețea cărții (dacă „frumusețe” nu este un cuvânt prea… fragil!) constă în armonia ei, în tăietura propozițiilor mascând un minimalism care nu este chiar minimalism, depinde de brutalismul critic al definițiilor, în capacitatea scriitoarei de a opera oamenii-personaje pe suflet fără a le vinde povești despre miracole: sufletele se pot pierde, se pot rătăci, dar pot lăsa niște urme… indiferent de locul unde au ales să trăiască, să supraviețuiască!
Chiar și pe site-urile de socializare: simpatică găselnița de a insera comentarii de pe un grup de Facebook, cred, numit „Români în Spania”!
„Detașarea” scriitoarei face bine, parcă este un Sir David Attenborough privind omenirea ca pe niște alte viețuitoare, planând, bilogul, deasupra Munților Dobrogei:
„Aveau înălțimi de o sută de metri sau un pic peste și erau rămășițe înduioșătoare ale unor epoci dramatice în istoria planetei: pe când apăreau peștii și insectele, plăcile tectonice în frecușul lor obligau munții aceștia să se încrețească și să se înalțe, pentru ca mai târziu, într-o căldură sufocantă, să fie înăbușiți de plante enorme, avide de carbon, pe lângă frunzele cărora oamenii înșiși ar fi fost niște insecte. Un trecut care începea să semene a viitor.” (subl.n.!)
Lavinia Braniște folosește drona… literară, se înalță deasupra campingului, apoi deasupra Spaniei, asupra Mediteranei, ajunge și asupra Dunării, focusează pe doi români (hai, trei; mai apar câțiva, dar nu insistăm: poate proprietara de magazin/ restaurant din Spania este antologică!) și apăsătoarele lor sentimente ori trăiri: un triunghi de familie, Sofia, Robert, Moșneguțu, simbioza precară creată: România europeană de afară, Europa fărâmițată, dintru România… Poate cel mai cutremurător moment fiind acela în care, când este vorba de… „frica de România”, mama își înjură băiatul numindu-l, într-un moment de tensiune, pe cel născut după comunism, „Comunistule!” (p.110), cuvântul comunism și derivatele referindu-se, de fapt, la una dintre fațetele Răului în sine! Este una dintre dovezile că Traumele Istoriei pot fi catastrofale, câteodată nicio viață întreagă nu le poate vindeca!
Ca orice scriitor foarte bun, nu judecă, nu dă verdicte, reușește să fie, să zicem, chiar mai neutră decât Flaubert când scrie despre Madame Bovary! Adică poate i-ar fi mai greu să spună că „Reina” Sofia este ea, însăși Lavinia Braniște!
Ar mai fi fost de spus despre stranietatea camusiană sui-generis, despre Supunere (nu în sens houellebecqian: „O jumătate de viață de supunere aici, combinată cu jumătate de viață de supunere dincolo”, p.155, aceste supuneri dând roade, Mama va mânca o pensie!), despre Sărăcie („sărăcia venea din cât de volatil era totul”, p.162), despre Libertate (p.206) și libertăți, despre… Rătăcire: „E un om care a plecat pentru trei luni și se întoarce după douăzeci de ani și oricum ai da-o, asta nu se poate numi decât rătăcire.” (p.216)
 
*
 În ceea ce privește alte cărți ale Laviniei Braniște, despre „Interior zero” am scris cu alt prilej (între timp acest roman a fost și el ecranizat!), pentru „Mă găsești când vrei” aș acorda 4 stele fără discuții (5 au „În căutarea timpului pierdut”, „Don Quijote”, „Un veac de singurătate”, „Zorba”, „Ghepardul”, ca să nu mă înțelegeți greșit!), dar asta cu stelele este doar un joc, orientativ (barbarul de mine nici nu știa câte stele, sic!, se pot acorda prin minunatul, dar inexistentul ghid din România!)...
 
 De pe site-ul editurii:
 
Lavinia Braniște s-a născut la Brăila, în 1983, și a studiat literatură și limbi străine la Cluj și București. A scris poezie, proză și literatură pentru copii. La Editura Polirom i-au apărut volumul de proză scurtă ”Escapada” (2014, 2021) și romanele ”Interior zero” (2016, 2018, Premiul „Nepotu’ lui Thoreau”), „Sonia ridică mâna” (2019, 2021, Premiul „Nepotu’ lui Thoreau”, Premiul pentru Proză al revistei Ateneu, Premiul Sofia Nădejde pentru Literatură Scrisă de Femei, ediția 2020, secțiunea Proză) și ”Mă găsești când vrei” (2021, 2023, Premiul Sofia Nădejde pentru Literatură Scrisă de Femei, ediția 2022, secțiunea Proză) şi Camping (2025).