Mic... Tratat de Iertare (IV)

Aşadar, viteazul Vasile Vindereu a ucis un grangur! Cu premeditare şi cu sânge rece l-a ucis! Şi a ţinut neapărat să se „descarce” de păcat, povestindu-mi aceste amănunte spăimântătoare! Sigur că da! N-am cum să nu-l condamn pentru ce a fost în stare! Chiar dacă aş vrea să-l ajut spunându-i că-l iert şi eu şi toată lumea sa, nu-l ajută cu nimic! Fiindcă, din cât cred şi ştiu eu, Iertătorul Universal nu-l va ierta niciodată! Această faptă groaznică nu se prescrie nicicând! Şi unde mai pui că, de regulă, cest soi de ucigaşi trăieşte foarte mult, aşa, ca să simtă cu vârf şi îndesat şi „bine” remuşcarea, mustrarea de conştiinţă, apăsarea! Să se căineze lung şi adânc şi greu! Nu?...

Şi-şi continuă trista spovedanie! „Imediat, după astă ucidere, Mutelcă şi Cherpedin şi Prăpăd au tulit-o de la locul crimei, crezând că, îndepărtându-se, vor putea uita „spectacolul” la care au fost martori oculari! În cădere printre ramurile salcâmului uriaş, multe pene din alcătuirea grangurului fuseseră smulse şi împrăştiate-n jur! Parcă alunecaseră dintr-un tablou! Şi, parcă sfidând moartea, se mişcau deodată cu foşnetul pădurii, ca şi cum ar fi vrut să-şi adune zborul întrerupt de-o praştie cu vânător deştept!

Apoi, atins, totuşi, de-un fel de regret, am luat grangurul şi l-am îngropat aici, într-un sicriuaş special, pe care mi l-a făcut un prieten, Marin Obadă, lucrător la fosta celebră Lemnărie din Combinatul Siderurgic! Cuvintele/epitaf de pe cruce şi de pe lespede mi-au fost sugerate/dictate de-un alt prieten, Marcel Măzăriche, fost cenaclist re/cunoscut la „Slova Oţelului”, unde l-am întâlnit şi pe celebrul macaragiu Vasile Pogor, un nepot al şi mai celebrului Vasile Pogor, cel care a donat clădirea/proprietatea în care se află (şi astăzi) Muzeul de Istorie a Literaturii şi unde (încă) se mai petrec minunatele şezători (cu talangă) ale Cenaclului Junimea!...

Desigur, ai sesizat că, la intrare, am fost întâmpinat cu dangăt de moarte! Să ştii că eu l-am rugat şi l-am plătit pe clopotar pentru acest serviciu! Fiindcă, tocmai de atunci, de când i-am luat viaţa grangurului, mă simt mort, inutil, idiot, iudă, cel mai potrivit de pus la stâlpul nemerniciei! Şi, ca să-mi fac auzită căinarea, o strig şi prin ceastă zilnică tânguire de clopot! Spune şi tu: oare cum să procedez pentru ca să scap de povara pe care ţi-am mărturisit-o? de ce nu mă ia Dumnezeu, să mă judece, să mă pedepsească şi să mă ierte? Spune şi tu: sunt destul de triste cuvintele de pe cruce şi de pe lespede?”...
(Stai să le auzi şi să le vezi!)