ASTFEL [altfel (s)pus]

Tu nu (m)-ai visat niciodată/ că-s mort după tine, pe vale,
că-s drumul (şi sensul) pe unde/ merg toate cuvintele tale,
din care ai fost întrupată/ şi (s)pusă pe-aceeaşi cărare
cu mine, s-ajungem acolo,/ la capăt, la margine...! Oare
de ce nu încerci? de ce-ţi place/ departe de vis? ce se vede
din lumea cea fără oniric/ şi clară ca nuca-n perete?

În crederea ta cum că unde-i/ prea multă visare se-ntâmplă
dormire în gol, minciunire,/ că numai fantasmele îmblă
cu preşul, cu cioara vopsită,/ cu zâmbet perfid şi cu dodii,
cu tot ce nu are vrun sprijin/ în cifre...! şi cată prin zodii...!
Ce poate să fie atâta/ de limpede-ncât nu te-mbie
măcar o (s)clipire-n prezenţa/ absentului zis reverie?

Aşa tot mă-ntreb... şi nu aflu/ de ce n-ai putea să se poată?!
Aşa te-am visat totdeauna:/ că nu (m)-ai visat niciodată!!!