Poezie răscolitoare, Destin tulburător (V)

Sigur că da! Sigur că Adriana Sitaru a fost strigată/căutată pe toate meridianele şi paralelele Planetei! Dar nu a fost aflată decât în dimensiunile Răvăşitoare ale Poeziei din ACEASTĂ FEMEIE! Fiecare poem se situează în mintea cititorului ca un fel de Profeţie a autoarei în legătură cu propriul său Destin! Fiecare Vers reprezintă o Instituţie/Instituire a unei Stări de Urgenţă, ca şi cum Ceva/Cineva i-ar fi măturat timpul Viitor!...„Te-am iubit sub pomul troiţei de ger,/ Stepele, din ocne, se urcau în cer/ Şi-alergau în iarna dropiilor sfinte.../ Din cenuşa albă înflorea un dinte.// Sfârtecau lupoaica şi trăgeau din vis/ Marginea de aur dintr-un paradis.../ Eram îngeroaică fără Dumnezeu/ Ce-şi urla tristeţea pe un prag de seu.// Te-am iubit sub pomul troiţei de ger,/ Îţi cântam din flaut şi ardeam în cer,/ Flăcările toate căutau s-aprindă/ Ochii tăi albaştri, scoşi dintr-o oglindă.// Te-am iubit cu spaima ultimei ninsori,/ Împuşcam cu dropii coapse de viori/ Şi-aşteptam să-mi cânţi noaptea-n cimitir/ Şi să bei din mine sânge de menhir.”// Sau, mai abitir, în poemul „Jur”!...„Jur pe toate poeziile mele/ care ştiu să aducă ninsoarea/ tocmai de la Cercul Polar,/ că pot fi cea mai albă mireasă/ dacă m-ai lăsa să-ţi şoptesc în limba ielelor/ o poezie măcar...!// Jur pe toate hergheliile/ închipuite şi neînchipuite/ ale poeziilor mele/ că pot alerga şi într-o carceră de Conciergerie/ şi să strig: sunt gata să plec oriunde cu voi,/ bezmetice iele!”//... Să fi fost Adriana Sitaru atâta de convinsă că Deşertăciune-i în Tot şi în Toate? Să fi observat înaintea puhoiului Omenimii că In/Deferenţa Divină-i o Scumpă şi In/Utilă Păcăleală? Adevăr grăiesc, Adevăr scriu: ACEASTĂ FEMEIE nu se întâmplă în toate Universurile paralele şi perpendiculare din In/Finitul Imaginar ori Real! Nu-i la îndemâna/îndemânarea oricui! Nu-i supusă/supunătoare! Cred că, forţând termenii comparaţiei, NU EXISTĂ nimic mai Distins/Distingător în partea de Sud a Universului de Nord! „Să-nţelegi poezia/ e ca şi cum ai încerca/ să construieşti un pătrat/ într-un cap de zeu/ şi suprafaţa ideilor lor/ să fie egală./ Dar să scrii poezie/ e ca şi cum ai încerca/ să patinezi/ pe spinarea unui cal sălbatic,/ în şoldurile căruia/ amintirile a doi războinici calmuci/ îşi ascut săbiile pentru cruciada poeziei.”//...Ce subtilă invitaţie la Imposibilitate! Şi cât de mare chezăşie pe drumul Respectului către Însuşi! Noi ne facem lotcă...şi trecem mai departe! Vorba ceea: „dacă Departe nu e, Nimic nu e!”...(O clipă, vă rog!)