Ce frumos înnoptează Maria în icoană!
(o greşeală a Melancoliei)
Cuiburile dorm cu păsările în braţe. Cerul se linişteşte în toate fântânile. Poetul lungeşte în zadar săptămânile. Amintirile curg printre gene, ca nişte haite de câini înspre Lună. Poetului nu i se cuvine focul, apa, aerul şi pământul. Degeaba sprijină literele de pe cruce cu mâinile…
Hoţii de frunze forţează porţile pădurii când leoaica este atacată de privighetori. E oră de rouă, e oră de stele pe jos…
Se spune că ziua numai în pene de lebădă este. Şi numai când vin cerşetorii de apă să le răstoarne pe tăcere fântânile. Şi numai când poetul ademeneşte şi violează cuvinte în stare naturală. Şi nimeni nu-i cere ochii, nu-i cere sufletul, nu-i cere mâinile…
Ooo, rugineşte sfârşitul înfipt într-o rană! Ce otravă cuminte, ce bizară poveste! Ce frumos înnoptează Maria în icoană!





0 comentarii
Lasă un comentariu
Utilizatorul este singurul responsabil de conținutul mesajelor pe care le postează și își asumă toate consecințele.
ATENȚIE: Comentariile nu se publică automat, vor fi moderate. Mesajele care conțin cuvinte obscene, anunțuri publicitare, atacuri la persoană, jigniri, amenințări și cele vulgare, xenofobe sau rasiste sunt interzise de legislația în vigoare.
Prin comentariul meu sunt implicit de acord cu politica de confidențialitate conform regulamentului GDPR și cu Termenii și condițiile de utilizare ale site-ului.