Strigătul din Urmă (dosarele Z)

Cu mâinile prin luturi de oale şi de casă,
cu ochii dinspre zare, tocmai luându-şi sama,
cu glasul din/spre cântec, senină şi frumoasă...
mi-a spus întotdeauna: si vis amari, ama!
Desigur, nu e vreme de „alt fel”, nu e vreme
de „nu”, de „mai încolo”, de „ce”, de „nu se poate”...
nu-i timp de aşteptare, nu-i timp de anateme,
chiar dacă sunt şi-atâtea iubiri nevertebrate!
Nu-i timp de dat afară când văd câtă răbdare
aşează-ntru iubire de păsări şi de plante...
nu-i vreme unde verbul să ceară conjugare
la timpu-n care-acestea le pier pe celelalte!
Totu-i de spus acuma, totu-i de-adus încoace,
totu-i de dat spre suflet, aşa, cum zice mama –
parcă o văd şi astăzi – printre război şi pace –
strigând în urma-mi, blândă: si vis amari, ama!