Adevărul...de la Pescărie (II)

Cum ziceam în ziarul de ieri, intru în magazinul care "desface" peşte în partea de nord-est a Pieţei din Ţiglina IV. Dau/intenţionez să intru, adică. Fiindcă, exact în uşa Pescăriei, stau la cleveteală două babe zglobii. Şi le rog: doamnelor, vă rog foarte frumos, eliberaţi calea de acces şi daţi-mi voie pentru ca să intru! Femeile (pălite de senectute şi ramolisment) nici vorbă de ascultare. Ca şi cum nu m-ar auzi şi nu m-ar vedea, îşi continuă delirul urlat. Ta-ca! ta-ca!...Ta-ca! ta-ca!...se aude tocmai din Brăila cum distinsele baborniţe toacă tot felul de tâmpenii în uşa magazinului. Le mai rog o dată, dar în zadar. Ridic tonul, dar tot nu-s auzit. Cred că sunt surde sărmanele vrăjitoare. Fiindcă, la o cercetare minuţioasă, chiar au moace de cotoroanţe, de meştere-n ale descântatului de bube dulci, de bube acre, de spăimântare, de dragoste cu buruiană de urât. Şi arată destul de netede pentru vârsta lor respectabilă. Parcă-s pasteurizate. Parcă-s fugite/fugărite din saloanele doamnei Tussauds şi plantate în uşa Pescăriei. Seamănă leit. Cu o mână-şi bălăngănesc pungile-n care au câte-o plătică strâmbă, palidă şi schimonosită de neşansă, dar afişând un aer demagog, păcălitor...iar cu cealaltă mână se ajută în trăncăneală. N-am încotro, trebuie să fac ceva şi să intru...nu cumva să păţesc vreo cădere de calciu, vreun puseu cardiac, vreo şmecherie gastrică de dorul icrelor negre. Fără să intuiesc nici măcar o clipă ce mă aşteaptă, întind mâna şi încerc foarte uşurel să le dau o ţâră mai încolo din prag. Nici n-apuc bine s-o urnesc pe una mai acana, că-mi şi simt valiza-n flăcări şi timpanele-n iureşul celei mai cumplite canonade tip cloanţă: "Ce pui laba pe mine, bă? Hodorogule! Jegosule! Pletosule! Ce, nu mai încapi de mine? Ce, nu mai încapi de noi? 'Te-ar moartea să te ia de nenorocit! La ce umbli cu cămaşă neagră pe căldura asta? Nu vezi că nici nu ştii să te-mbraci după temperatură? Îţi trag un scuipat în ochi de nu te mai vezi o lună...de nu te poţi spăla cu toată apa din Dunăre!...Ţi-am dat eu voie să pui mâna pe mine? N-ai loc să intri? Aşteaptă! Că peşte-i cât lumea! N-ai nici un pic de respect faţă de două doamne cumsecade! Sictir!"...Şi-şi continuă sporovăiala. Şi mă scot din răbdări. Şi nimeni nu mai intră-n Pescărie, aşa, să mă strecor şi eu pe lângă cele două înţepate şi înţepenite monumente ale maniei/persecuţiei contemporane. Şi mă învârt ca un d-ăla într-o d-aia, pe trotuarul îngust, foarte îngust, exact ca mintea celor care l-au proiectat şi l-au pus pe margine. De ce spun "pe margine"? (Stai să vezi!)