O bătrână...la colţul Omenirii (pastel uman)

Stă la colţ! nu cere! are ochi a/mari!
mari...de sărăcie! plini cu depărtare!
n-are nici o vorbă! n-are nici un plâns!
(stă la colţ! se stinge! cred că-i lumânare!)
Fruntea-i – sacrosanctă arătură-n dar
cestei lumi deşarte, fără înainte...!
tremurul sprâncenei – un semnal adânc!
degetele sale – nişte vreascuri sfinte!
Ce alcătuire statuară-n târg:
irisuri înalte – două nopţi bătrâne...!
Domnule de toate şi de toţi, (m)-auzi?
spune: cine pleacă?...spune: ce rămâne?
Câtă omenire trece-n sus şi-n jos,
cu indiferenţă şi cu-n fel de silă...
şi aud o voce cu bre/ton deştept:
chiar nu simte nimeni cum că-i inutilă?
cum ne ruşinează şi ne stă în drum?...
Nici să se ridice vlagă nu mai are,
nici să-şi facă semnul crucii în zadar!...
(stă la colţ! se stinge! cred că-i lumânare!)

(Din colecţia „Cele mai triste poezii rămase tablou”)