TREI încolo şi DOI încoace (II) (pastel ireversibil)

Cu lemne de la tata mi-am făcut
o punte-nspre secunda următoare –
o scară până-n vis, până la cer,
până la steaua mea cea-ntâmplătoare,
să pot ajunge (noaptea) lângă ea,
fiindcă (ziua) doarme, nu se vede,
s-o şterg de praf, de pulbere, de scrum,
poate mi-ajunge până la perete,
până la uşa care s-a deschis
mereu şi larg şi mult şi primitoare,
mereu cu mama şi cu tata-n prag:
doi sfinţi scoborâtori din cale-n dare!
 
Doi călători care au fost...şi sunt
lumina mea de toamnă majestoasă –
doi sâmburi sacri, vrednici şi străbuni
la poarta celor şapte ani de-acasă!

(Din colecţia „Cele mai frumoase poezii rămase tablou”)