Cu mâţa-n sac (avertisment)

Să nu se mai întâmple niciodată,/ parşivule! Te-am prins cu mâţa-n sac!/ Puteai să foloseşti altă metodă!/ De data asta, închid ochii, tac!// Te iert, să nu mă crezi lipsit de scrupul,/ să nu blestemi făptura mea umană!/ Nu-ţi dau nici o pedeapsă, nu te judec,/ fiindcă nici eu nu-s fără prihană!// Am fost şi eu ca tine, altădată.../ până şi eu am fost surprins la fel!/ Nu rezistam tentaţiei, ispitei.../ şi mă dădeam rotund, pătrat, rebel!// Voiam să am poziţie şi faimă,/ să fiu şi eu cum vrei şi tu să fii.../ şi am găsit clemenţă şi-ndurare/ când m-au „ghicit” sub tei, sub iasomii/ cu prada şi cu sufletul mai mare/ decât al tău şi decât pot să duc.../ iar inima-mi bătea ca la ca la dezastru.../ parcă eram incendiat pe rug,/ parcă eram tocmai în cerul 9,/ ba chiar în 10, pot să-ţi raportez.../ parcă mâncasem halucinogene:/ mă învârteam în stilul titirez,/ făceam ca pitpalacul, guguştiucul.../ ca măcăleandrul năucit făceam,/ citeam catrene ademenitoare,/ sfinţite în Ulciorul lui Khayyam,/ făceam flic-flac prin râpi şi pe sub sălcii,/ voiam să afle toată lumea că/ în toată lumea asta şi cealaltă/ nu-i nimenea ca mine... ăăă-hă-hăăăăăă!//... Aşa-mi era de mare bucuria:/ râdeam, cântam, nu pridideam să tac.../ şi nu credeam că este o greşeală,/ că-s cu păcatul şi flagrantu-n sac!// Aveam entuziasmul cât batoza.../ abia-abia puteam să nu clamez:/ sunt mult mai mare ca-mpăratul roşu,/ albastru, galben… bineînţeles,/ această pradă-mi pune la-ncercare/ toată fiinţa, nu cumva s-o pierd,/ să nu se „prindă” ţaţa Cleveteală/ sau ochiul vigilentului Alert!// La şcoală, de atâta fericire,/ citeam-scriam mai bine decât toţi.../ şi nici învăţătorul, nenea Hâtru,/ nu bănuia că-s primul dintre „hoţi”!// Nici mama şi nici tata nu-şi dădură/ vreodată sama că sunt fur...ştiau/ cum s-a lăsat furată Cleopatra/ şi ce-a făcut spartanul Menelau!// Şi nu-mi cereau să spun ce-i cu sclipirea/ din ochii mei, dacă ascund ceva.../ iar inima-mi, sărmana, cât bostanul,/ vai, ce frumos şi sincopat bătea!//...

Desigur, mi s-a spus întotdeauna,/ când eram prins cu prada în spinare:/ „Să nu se mai întâmple niciodată!”.../ şi mi-o luau, şi îmi dădeau iertare!// Plin de amar şi fără alinare,/ plângeam în sus, cu lacrimi catedrale.../ şi cred că s-auzea până la Cer,/ cum se aud şi lacrimile tale!//...

Acum... (deci, aşadar şi prin urmare).../ eşti un iertat! ai grijă! fii avan!/ să nu se mai întâmple niciodată,/ deşteptule, frumosule Motan!//...