Recviem

Stau pe genunchi, în faţa ta.../ şi îndrăznesc să cer iertare
celei pe care-o ţii la piept/ de-atâta timp ş-atâta vreme,
iertare pentru c-am uitat/ să vin mai des la grămăjoara
de lut adânc şi nemilos,/ acoperit cu crizanteme,
la-mprejmuirea unde stă/ o viaţă transformată-n moarte,
sub teiul care tace-a dor,/ bătut de ploi (in)diferente,
bătut de vânturi dinspre nord/ şi dinspre sud, cu (ne)păsare,
să-mi amintească-n veci de veci,/ nimicitor, literalmente,
că m-a făcut şi s-a rugat/ s-ascult frumos şi să cresc până
la geam, la uşă, la pridvor,/ la drum, la poartă, la fântână,
la vis, la şcoală... şi să-nvăţ/ cel mai scurt drum, fără oprire,
de la nimic până la tot/ cuprinsul simplu din psaltire,
unde-ntrebarea e răspuns/ şi-unde răspunsul e-ntrebare!!!...

Stau pe genunchi în faţa ta/ şi mă grăbesc să-mi cer iertare, 
mormântule... dacă mai poţi/ să înţelegi o rugăminte,
dacă mai poţi să nu mă laşi/ în spatele nemărginirii,
iartă-mi păcatul... şi îţi jur/ (pe tot ce azi mă mai cuprinde)
că am să vin mai des, aici,/ unde secundele (ne)firii
se-mbrăţişează majestos/ în flori de tei şi-n crizanteme,
sub care maica mea s-a dus/ de-atâta timp ş-atâta vreme,
dar o aud mereu-mereu,/ spunându-mi limpede, anume:
nu te grăbi, nu te grăbi,/ lumea cealaltă nu e lume,
lumea cealaltă-i altceva/ decât ce-am tot crezut că este,
decât ce am cetit prin cărţi,/ prin zodii şi prin palimpseste...
lumea cealaltă-i cel mai bun/ loc de nimic şi aşteptare
să-nceapă visul următor,/ viaţa şi moartea următoare...
viaţa şi moartea mea şi-a ta/ şi-a lui şi-a ei şi-a tuturora
când, cum şi cât va hotărî/ (ne)cruţătoarea Aurora!

Stau pe genunchi în faţa ta,/ mormânt al meu: o grămăjoară 
de lut adânc şi nemilos,/ nimic şi tot şi într-o doară...
şi cer iertare şi întreb/ şi-mi spui că viaţa mea adapă
hulpava sete-a cestui veci/ ascuns într-o banală groapă!