Superbă doamnă, Poezia!

(întru memoria poetului Ioanid Romanescu)

Dacă vii, superbă doamnă,/ eu mă pregătesc de toamnă:
ar, greblez, dau foc la toate/ cele rele şi păcate,
pun seminţe de cultură/ mică, mare, pe măsură,
pe măsura celor care/ au fugit din calendare,
pe măsura celor care-s/ regi şi pururi în Antares,
care-au scris până la moarte/ tone de singurătate,
au făcut pe dracu-n patru,/ nu cumva să-ncep să latru,
nu cumva, la o adică,/ să mă strâmb, să mor de frică,
nu cumva să mi se pară/ că în lumea asta chioară
nu mai sunt multe duminici/ care plâng prin policlinici,
cărora li se şopteşte/ cât de bine-i româneşte
să te stingi pe deal, pe vale,/ prin salcâmi şi prin spitale!

Aşadar, am pus de toate,/ tot ce vrei, să fie bine,
nu cumva, în clipa aia,/ să pleci naibii, de ruşine,
şi să văd că nu te merit,/ că mai am de tras la şaibă,
că mai am de dat stamine/ pentru altă sfântă naibă,
nu cumva, neprihănito,/ să mă scuipi direct pe frunte
şi să mă sorteşti uitării,/ sclav al zilelor mărunte…
aşadar, am pus de toate:/ simfonie, horă, sârbă,
nu cumva să te pălească/ vreo plânsoare ori vreo scârbă;
am pus tot ce mai înseamnă/ de băut şi de mâncare,
poate se învaţă lumea/ să-ţi de/cadă la picioare;
am pus toată poezia/ - crede-mă şi mă condamnă! -
ai să vezi ce bogăţie,/ dacă vii, superbă doamnă!