DE/SĂVÂRȘIRE (splendoare în pustiu)

Din colecţia "Cele mai frumoase poezii rămase tablou"
întreabă despre mine, strigă-n pustiu şi plânge -
parcă nu ştie cine-s, şi unde-s, şi ce fac -
îşi muşcă din răbdare, din poftă, până-n sânge -
ce surdă şi ce oarbă!... mi-i dragă şi i-s drag!

și doar am învăţat-o să nu mai umble-aiurea -
îi place să râvnească? s-aştepte? până când? -
şi are toate cele dintru-nceput: securea,
suflarea, crucea, primul şi ultimul meu gând!

ea fost-a ursitoarea cea-ntâia, cea trimisă
cu darurile-acestea, atuncea, la botez:
eu - făt-naiv din lacrimi materne şi din clisă -
eu le-am luat pe toate căci n-am avut de-ales!

întreabă despre mine, mă vede, strigă, trece -
parcă aş fi devreme, parcă n-aş fi târziu -
îşi muşcă din splendoare, mă lasă cald în rece,
intrus, im/pur, im/pudic... şi-n alt fel de pustiu!

de altfel, numai astfel îmi pot aduce-aminte
cum tot trăiesc întruna şi tot întreb de ea -
mă uit pe sub cuvinte, citesc printre cuvinte:
această-n veci splendoare-i... de/săvârşirea mea!