RECHIZITORIU (de/spre ADIO)

mâine, la plecare, dac-o fi să vină,
am să-i spun adio dintr-o violină -
câtă aşteptare!... parcă mult prea multă!
parcă mult prea lungă!... oare mai ascultă?
dacă mai ascultă, n-are ce să-i facă,
n-are ce să-i spună celui care pleacă -
ea rămâne tristă, numai ea rămâne
sclavă dinspre-nscrisuri sfinte şi păgâne,
să-şi respecte rostul şi să ostenească
în vremelnicia surdă, omenească,
şi-n eternitatea treptelor divine,
fără glasul cestei scumpe violine!
n-are ce să-i facă, n-are ce să-i zică -
pentru-ntâia oară tremură de frică
şi-şi blestemă soarta, singură, (pe)-afară,
de necaz... fiindcă n-are cum să moară!
dinspre violină se aud solfegii -
jur pe toată viaţa, jur şi pe toţi vecii:
mâine, la sosire, dac-o fi să plece,
am să-i cânt adio, am să-i cânt... că-s rece!