Din colecţia "Cele mai frumoase poezii rămase tablou" Ultimul Moromete (fără de care nu se poate)

Un zbârnâit de libelulă prin trandafiri sălbatici
şi un fâlfâit de măcăleandru
prin salcâmii ultimului moromete
şi un zbârnâit de săgeată din arcul copilăriei
şi un foşnet de mirare
prin tot ce se (mai) aude şi tot ce se (mai) vede!
Nu, nu sunt propoziţii simple,
nu sunt simboluri ale deşertăciunii continue,
nu sunt numai subiecte şi predicate,
nu sunt nici pe departe/aproape alfa şi omega,
nu sunt altceva decât
ce s-a numit mereu „fără de care nu se poate!”
Și, peste toate acestea şi peste toate celelalte,
aşa, ca o părere de rău
a ultimului moromete transformat (şi) în Orfeu,
se pogoară în spaţiul/timpul mioritic
un adevăr cutremurător despre frumuseţe:
numai Dumnezeu mai poate, numai Dumnezeu!