Din colecția "Cele mai frumoase poezii rămase tablou" DOI SILITORI (EU... și pajul CUPI/DON)

Plin de PĂCAT și MILĂ și ZADAR/ îmi duc viața/povestea până mâine
și până mâine iar și iar și iar/ - sunt întristat că n-am ce da la câine!
Și el e trist... că n-are ce să-mi dea/ - nici nu mai latră, nici nu mai ridică
ochii înlăcrămați spre steaua mea/ - cred că i-i teamă, crede că mi-i frică!
Stă silitor, să-mi pară liniștit/ - DOAMNE, ce câine am în bătătură! -
parcă mă-ntreabă de ce n-a murit,/ de ce CLIPITA mea îl mai îndură,
de ce nu-l zvârl pe râpă, la gunoi,/ în marele DILUVIU al UITĂRII -
de parcă eu, tu, el, ea - ALDE NOI - / am fi mai duși de cap, mai acătării!
Și eu stau silitor: vreau să-nțeleg/ ÎNVĂȚĂTURA CÂINELUI, înaltă -
hai, latră-mă... să cred că sunt întreg,/ să cred că partea asta nu-i cealaltă,
să-nvăț că iar și iar și iar și iar/ MÎINE va fi un AZI și LUI și MIE,
că prin PĂCAT și MILĂ și ZADAR/ (nu) ne ferim oricum de VEȘNICIE!