MARIA... şi TRAMVAIUL

Se uită-n stânga şi-n dreapta. Parcă-i lipseşte ceva, cineva. Are ochi uzi. Şi zice: „Mă cheamă Maria, am cincizeci de ani, vin de la gara cea cu trenuri şi vreau să ajung la spitalul judeţean cel mare!”... N-o aude nimeni. Mai zice o dată. Însă iar n-o aude nimeni. O femeie tânără şi ştiutoare se repede s-o ajute pe tanti Maria. Dă din mâini şi din cuvinte: „Autobuzul ăsta merge la cimitir, nu la spital! Dacă nu vrei la cimitir, cobori la prima, o iei încolo, faci oleacă înspre răsărit şi te sui în tramvaiul de pe partea cealaltă, mergi o staţie, te dai jos, mai mergi o ţâră şi intri exact în spital! Da?... Cu această explicaţie, săraca femeie rătăcită poate ajunge oriunde, numai la spital nu!... Sigur că da! Îi dau o mână de sprijin şi o ajut să coboare!... Tanti Maria merge foarte încet. Şi nu scoate nicio vocală. O întreb ce suferinţă are. Zice că n-are. Zice că merge la bărbatul ei bolnav tare. Bărbatul care a părăsit-o în urmă cu zece ani, „pentru alta, una, Miţa, fosta soţie a lui Grigore din deal, pe care l-a lăsat baltă şi s-a luat cu al meu!”. Şi continuă: „Dar eu l-am iubit mult... şi nu-l pot lăsa singur pe patul cu durere, că asta, Miţa, nu se mai gândeşte la el şi nu vine nici măcar să-l vadă, aşa-i de afurisită, aşa-i de rea, aşa-i de umblătoare încolo şi încoace, pricepi mata cum vine treaba, nu? Acela mare şi frumos, care vine repede, nu-i tramvaiul meu?”... ”Sigur că da! E al matale! Dar nu-l mai prindem! Lasă, că vine altul! Mai aşteptăm o juma de oră şi vine altul! Nu-ţi fie teamă! Stau până te urci!!... Femeia tace şi mă priveşte fix. Umblă-n buzunarul de la pestelcă, scoate o coală de maculator, mototolită, şi mă roagă să-i cetesc. Iată ce elegie, ce puţine şi răscolitoare cuvinte-s frumos desenate cu creion chimic, într-o grafie de cancelarie, de-un grămătic medieval, mi se pare: „Când a murit Maria, era luni/ (fugise de la casa cu nebuni)/ şi-a stat aşa, lângă pârâu, departe,/ pe flori nemuritoare pân-la moarte!//... Şi-a stat mai multe zile, până când/ nişte ţărani (care furau pământ)/ au dat de ea şi au crezut că-i floare/ uitată-n viaţă, pentru fiecare!// Au plâns încet şi tainic şi frumos,/ au azvârlit uneltele pe jos.../ şi-au dus-o toţi, au dus-o pân-acasă,/ acasa lor... Maria n-avea casă!// O zi – la unul!... altă zi – la altul!.../ (tristeţea năucise tot Înaltul.../ şi au venit, cu mii de mătăciuni,/ nebunii de la casa cu nebuni!// Frumoasă... vie! şi frumoasă... moartă!.../ Maria s-a oprit (din poartă-n poartă).../ dar nimeni n-a putut (de of şi dor)/ să creadă c-a murit Maria lor!”//... Vine tramvaiul. O ajut să urce. Apoi, prin geamul matahalei indiferente, o văd pe tanti Maria cum se uită la mine cu patru lacrimi, câte două din fiecare ochi! Cred că nu are mai mult de cincizeci de ani! Afară e Miercuri!