Din colecţia „Cele mai triste poezii rămase tablou” CIMITIRUL APEI (poem de/spre sete)
Nimeni nu le mai ascultă/ clipocitul izvorârii,
nu le mai râneşte nimeni,/ nimeni nu le mai aşează
rostu-n sunet şi-n culoare/ şi în piatră – nici poeţii
nu le mai slăvesc menirea/ într-un vers ori într-o frază!
Părăsite şi uscate,/ bat fântânile la poartă –
nimeni nu le mai deschide,/ nimeni nu mai are apă,
să le dea o picătură,/ cât s-ajungă până unde
nici o sete nu rezistă,/ orice sete se îngroapă!
Mor fântânile de sete/ şi se pierd în amintire –
locul unde-au fost odată/ e mai trist ca niciodată,
parcă e sfârşitul lumii,/ cred că e sfârşitul lumii –
clocoteşte Marea Vie,/ se usucă Marea Moartă!
Bat fântânile la poartă/ – nimeni nu le mai deschide,
nimeni nu le mai aude,/ nimenea nu le mai vede –
şi se duc hăt-hăt departe,/ într-un Cimitir al Apei,
unde Dumnezeu stă Singur/ şi cu faţa la Perete!
0 comentarii
Lasă un comentariu
Utilizatorul este singurul responsabil de conținutul mesajelor pe care le postează și își asumă toate consecințele.
ATENȚIE: Comentariile nu se publică automat, vor fi moderate. Mesajele care conțin cuvinte obscene, anunțuri publicitare, atacuri la persoană, jigniri, amenințări și cele vulgare, xenofobe sau rasiste sunt interzise de legislația în vigoare.
Prin comentariul meu sunt implicit de acord cu politica de confidențialitate conform regulamentului GDPR și cu Termenii și condițiile de utilizare ale site-ului.