Din colecţia „Cele mai clare poezii rămase tablou” UITĂ-TE ÎN URMĂ! (retrospectivă)

Şi uită-te n-urmă ş-aşteaptă şi taci:/ sunt umbrele noastre
uscate şi goale, amare şi reci/ de-atâtea dezastre!
Sunt zilele tale rămase pe drum,/ cu zilele mele
murdare, curate, mai scurte, mai lungi,/ uşoare sau grele!
Sunt nopţile mele cu suflet adânc/ şi linişte naltă
cât nopţile tale, în care a fost/ să fim laolaltă!
Şi uită-te n-urmă: acolo mai sunt/ icoanele noastre
rămase-n fântâna din care-am băut/ globule albastre!
Şi unde-am văzut ce frumoasă erai – şi tu – cum şi luna
pe care-o scoteam în căldare, crezând/ c-o am totdeauna!
Acolo e tot ce mă face să cred/ c-aici e departe,
că viaţa nu-i viaţă, că visul nu-i vis,/ că moartea nu-i moarte!
Acolo s-aude ş-acuma un plâns/ ş-un strigăt pe vale:
e-al mamelor duse s-aducă (din cer)/ tăceri catedrale,
s-aducă iertare, blândeţe şi dor.../ ş-apoi să le-mpartă
la toţi – ca pe-o turtă cu suflet de grâu/ – acolo, la poartă!!!