Măcelul din Pădure

  Demult, pe vremea celor Şapte ani de Acasă... o rog pe Mama să mă lase să mă duc (şi eu) ca hăitaş/hăituitor la o vânătoare de lupi! Nici acum nu realizez de ce m-a lăsat, însă, la plecare spre Pădurea Statului, îmi zice clar: „O să-ţi pară rău! Toată viaţa o să regreţi!”... Şi m-am dus bucuros! Ş-am hăituit corespunzător! Ş-am văzut o Pădure plină cu Zăpadă Însângerată! Ş-am văzut o Pădure plină cu Oameni satisfăcuţi de atâta şi atâta Ucidere! Ş-am avut coşmar după coşmar! Ş-am rugat tot Neamul Lupilor şi tot Neamul Pădurilor să mă ierte! Ş-am jurat să cer Osândă şi să Răsplătesc pentru Vitejia mea de Atunci! Ş-am jurat s-o păţesc taman ca Prinţul din Levant... dacă mai particip vreodată la vro Măcelărire! Iată cum înţeleg să Ispăşesc!

  Vreau să sufăr şi eu! Şi mă duc să ascult/ urlet simplu, de lup singuratec şi mult/ şi flămând şi lovit de un om vânător,/ chiar în ochi, cu viteza cartuşului chior!// Mi se pare zadar să nu sufăr deloc!.../ Îl găsesc prăbuşit... fără timp, fără loc.../ şi abia mai urlând înspre lună, arar!/ Cerul cade pe el, printre crengi de stejar!// Şi îmi vine să plâng... şi încep... şi mă rog...!/ El nu are cu ce să mai plângă deloc.../ Mă apropii de el... şi-i vorbesc... şi-l ating...!/ Şi mă duc... şi bat clopotul invers: dang-ding!// Şi invers mă rog şi mă-nchin... poate pot/ să opresc şi să duc înapoi lupul mort!.../ Îşi întinde-un picior către nimeni... şi-l văd/ înspre cer înălţându-se pururi, hăt-hăt!//... [Publicitate: „Vine un lup la mine şi mă-ntreabă/ cu ochii blânzi: poete, ce mai faci?.../ pădurea nu mai are animale... nici păsări... nici gângănii... nici copaci!/ stai liniştit, nu da, nu-ţi fie teamă/ că te mănânc, chiar dacă sunt flămând!/ am fost o biată fugă pân-la stână/ şi am găsit doar un cioban plângând!/ când vezi atâţia câini muriţi de foame/ şi oi sub talpa râpilor adânci,/ spune şi tu, poete, ce iertare/ mai poţi nădăjdui, dacă mănânci?// Mai zice fiara: zilele trecute,/ nişte umani mi-au tras direct în pui/ şi în lupoaică!... sigur ştii, poete, ce greu e să fii lupul nimănui!/ eu am scăpat că nu eram acolo!/ plecasem după hrana celor mici!/ m-am întâlnit cu moartea căprioarei/ şi cu ciobanul trist pân-la opinci!.../ când m-am întors, sleit de osteneală,/ erau la vremea somnului uşor,/ cu ochii mari, deschişi până la lună,/ încremeniţi la ţâţa mamei lor!// Acu, n-am încotro! singurătatea/ mă cheamă lângă tine! vreau s-o rup!/ s-o rupi şi tu! s-o împărţim frăţeşte!/... că doar poetu-i singur ca un lup!”//
- (Iolanda Cremene - „Monolog de lup”)]

Divina Tragedia - Colecție