Un deștept foarte slab (VIII)

„Văd! Cum să nu văd? Oare ar putea Cineva să nu vadă aşa Ceva?” - îmi vine să-i zic lui Holeră. Acesta se-nvârte puţin, exact ca o maşinărie cu cheie, exact ca un robot, se opreşte exact în faţa mea, aproape de nasul meu... şi nu-şi poate stăpâni câteva lacrimi solide, nişte mărgele sinilii, adică! Sincer, şi mie-mi dau câteva lacrimi! Octavian întinde palma dreaptă ca o lingură de lemn şi mă roagă să-i vărs oleacă de plâns, să simtă ce mai însemnează şi cum mai arată o lacrimă adevărată, dacă oi mai fi ştiind şi eu să nu scot „apă chioară” dintr-o emoţiune cum aceasta, cum şi altele, cum toate cele determinate de încercări paroxistice asemănătoare cu genul/calitatea celor prin care trece Holeră! Vreau/nu vreau, n-am cum să-l refuz! Acesta se străduieşte să le ducă spre ochii săi, să şi le vâre-n cavităţile aproape goale, parcă! Apoi, parcă vroind să-(şi) continue suspansul, mă cuprinde ca-n fălcile unui Cleşte Viu şi mă strânge la piept, dacă „piept” se poate numi cutiuţa fără nici un fel de proeminenţă, îmbrăcată-n sacou negru! Nu fiindcă nu m-aş fi aşteptat, dar mi se zbârleşte podoaba capilară, câtă mai este, când îi ascult „interiorul”! Inima-i „merge” ca un Ceas Prefect, mult mai „bine” şi mai „frumos” decât a mea! Toate-i „merg” unse, cum se spune-n lumea celor mecanici/automaţi! Nimic nu scârţâie, nimic nu „bate” anapoda, pe alături! De invidiat, nu? Şi, după cum se comportă, după reacţiile mele la „atacurile” sale, cred că destul de bine i s-a păstrat/conservat şi Sufletul, mult mai „bine” şi mai „frumos” decât al meu! Anticipându-mi o posibilă întrebare legată de ”norocul” său, Holeră surâde - Dumnezeule, ce „surâs”! - şi se pronunţă: „Să ştii că chiar sunt Norocos!”... Îşi face un semn de Cruce, oftează şi continuă: „Nici nu vreau să mă gândesc ce s-ar fi întâmplat cu mine, dacă mi s-ar fi salvat şi dacă mi-ar fi rămas în funcţie numai Capul, cum în celebra Carte a lui Alexandr Romanovici Beleaev, aceea despre Capul Profesorului Dowell! Vezi şi tu, mă mişc mai greu, dar mă mişc! Nu-mi stă capul ca-ntr-un Prepeleac, precum al bietului Dowell! E o Minune ce s-a petrecut cu mine, nu? Dar dacă aş fi rămas fără Suflet? Fiindcă degeaba ai şi Cap, dacă n-ai Suflet! Nu?”... Ce să-i mai spun acestui Holeră fără Cusur? Am o mie şi una de nedumeriri, dar nu cumva abuzez de Sinceritatea şi de Candoarea celui care A MURIT O DATĂ, iar acum E MAI VIU decât mine? Mă uit la Holeră... şi tac! Holeră se uită la mine... și tace!... (Stai să auzi!)

Divina Tragedia, Colecție