Amintiri... cu ARCADIA RARIȘTE

Da, sigur că da!... Cum coboară Arcadia îmbrăcată în frunze, însoţită de păsări care nu au mai fost aici, doar Nimeni o aşteaptă cu gânduri ascunse! Pe toate drumurile umblă, nu ai ce să-i zici! Stai la poartă şi-l vezi cum trece însingurat, repede şi îmbrăcat în iarbă, de parcă nu ştie pe unde vine Arcadia în sat, parcă nu vrea s-o piardă în lumea asta pustie! Şi nu se opreşte nici o clipă! Aleargă în toate părţile de tăcere şi de vorbire! Aleargă în scris! Aleargă pe cuvânt! Poate apare Întârzietorul de frumuseţe, să-l mire! Deoarece Nimeni nu a fost mire niciodată, numai o dată era să fie, dar s-a întâmplat exact când Devremetorul întârziase prin sat... şi s-a dus cu tot cu Arcadia sub zăpadă! În anul acesta, doar în anul acesta, Întârzietorul a fost mai devreme, însă Nimeni nu ajunsese aici, măcar să răspundă la salutul Arcadiei! Cred că de asta se teme şi merge pe toate drumurile gătite de nuntă! Stai la poartă şi auzi cât de mult îl doare, căci nimeni în afară de Nimeni nu-i pe cărare! Parcă toţi nu vor să scape de gânduri ascunse când Arcadia urcă, şi urcă, şi urcă... dincolo de frunze!...
Sigur că da! Nu? Atunci, tocmai Atunci, intru în Biblioteca din care am mâncat şi am băut, fără milă şi fără saţ, ambrozia şi nectarul tuturor zeilor Olimpici! Intru şi-l aflu pe bibliotecarul Costică Boza, odihnească-se în pace, la locul faptei! După ce-l salut şi după ce-mi răspunde, îl rog frumos pentru ca să-mi dea un „Tratat de resemnare”! Şi mi-l dă! Şi iată ce citesc Atunci, tocmai Atunci: „Doamnă, cât de mare-i un covrig/ dat din mâna ta până la câine!/ Câinele se gudură curat, să mai vii şi să-i mai dai şi mâine!// Fum în depărtare! Fum şi frig! Lacrimă şi toamnă până-n cruce!/ Mâna ta, Arcadie şi Rost, pentru cel ce scrie şi se/duce!// Nişte oameni vor şi nu mai vor! Vor pleca, oleacă, pân-acasă!/ Câinele rămâne tot visând mâna ta atâta de frumoasă!// Văd o crizantemă înflorind! Nimeni n-o întreabă ce mai face!/ O aud urcându-ţi-se-n ochi, mirosind încolo şi încoace!// Trece popa, trece ca şi cum ar fi fost, aşa, o întâmplare/ simplă şi banală până când nici un fel de câine nu mai moare!// Cât pe ce era să nu mai fiu printre fum şi viitor şi cruce,/ printre crizantemele florind ochiul-mâna care mă se/duce!// Câinele se gudură curat şi rămâne veşnic tocmai mâine...!/... Doamnă, câte de mare-i un covrig dat din mâna ta până la câine!”... Sigur că da! Nu?
Mă uit la mine şi la bibliotecar, Atunci, tocmai Atunci, şi-mi spun, ca şi cum el ar fi spus înspre/despre mine: Acesta mai zic şi eu tratat de resemnare!... ATÂT!

Divina Tragedia, Colecție
NEC PLUS ULTRA, Colecție