HALUCINOGENĂ și ADEMENITOARE

Sunt acasă, în casa părinţilor mei, în odaia cea micuţă, cu ferestruică înspre cel mai frumos Răsărit. Citesc pe-ndelete „Corbul” lui Edgar Allan Poe, în sublima traducere a lui Ştefan Augustin-Doinaş. Citesc acest poem al destrămării şi al descompunerii, al halucinaţiei şi al deznădăjduirii, al resemnării, dar şi al visării inexorabile... pentru că şi eu am avut o Lenore, cred că şi tu ai avut o Lenore, şi cred că şi el a avut o Lenore. Şi cred că fiecare a fost în „stare” să (şi) piardă o Lenore. Şi apoi să caute-n Întuneric. Să orbecăiască, deşi ştie că-i în zadar. Şi să spere (cu orice preţ) în Regăsire. Regăsire în Rai ori în Iad. Cu preţul alienării, cu preţul rătăcirii, cu preţul morţii. Oare cine nu a crezut orbeşte că va ieşi din cest Întuneric? Oare cine nu a pariat pe viaţă că Lenore se întoarce, că aşteaptă, că şi ea îşi azvârle toată încrederea şi nădejdea în posibilitatea reîntâlnirii?

Da, citesc pe-ndelete „Corbul”... şi mi se pare că o femeie mortală mă studiază pe fereastră! Mi se pare că sunt obiectul unui Univers pus pe băşcălie, că sunt o sămânţă-n şfichi de Dumnezeu, că hohotele Neantului se rostogolesc infinitive şi necruţătoare peste odăiţa în care mi se pare (?) că mă pândeşte Lenore!... Da, Lenor este, că nu-i alta nici unde mai frumoasă decât ea! Ea-i, dar de ce nu bate la geam? De ce nu-mi face nici un semn? De ce nu strigă? Şi-i la fel de limpede cum şi înainte de a muri! Şi-i halucinogenă! Şi-i ademenitoare! Şi-i tot la fel de adormitoare cum o mătrăgună!... Da, mă apropii de ferestruică şi încep să-i spun prin geam, poate aude: „dacă se întinde iarăşi mâna ta/ după steaua care nu mai vrea să stea/ strânge-i rochiile toate/ lungi şi pline de păcate/ şi să cadă goală uite-aşa!// nu mai are farmec numai ştie cum/ când s-a terminat lumina ei pe drum/ drumul poreclit cărare/ numai buruieni amare/ numai greieri daţi la ergo sum!// încă se aude scâncetul de-atunci/ când puneam la cale numai raze lungi/ când mă căuta acasă/ şi scria pe geamuri lasă/ naibii cântecul de nibelungi!// spune-mi ce mai face apa din fântâni/ eu citeam ca prostul mă spălam pe mâini/ cu spălarea mea păgână/ stricam apa din fântână/ şi credeam că vii să mă îngâni!// nu se mai întoarce pasul meu aici/ unde cade luna printre licurici/ unde rugăciunea cade/ tocmai din upanişade/ să te văd acum ce-o să mai zici!// uite-aşa iubito au murit mireni/ masculini şi feminini şi ambigeni/ ce frumoasă întâmplare/ uite-aşa se stinge-n zare/ steaua mea cu ochii medeleni!”//... Brusc, piere femeia Lenore! Şi, în locul ei, se aude croncănitul devastator al corbului: „Nevermore!”... [Publicitate: („tot astfel când al nostru dor/ pieri în noapte-adâncă/ lumina stinsului amor/ ne urmăreşte încă!”) - Mihai Eminescu]... Nu?