Din colecţia „Cele mai frumoase poezii rămase tablou”

(!) şi parcă (nu)-mi vine să-nvăţ şi să ştiu
că-n pierderea lumii nimica nu pierd:
câştigul e sigur, exult şi triumf
ca flacăra-n frig şi ca ploaia-n deşert (!)
(!) şi tac...şi mă uit – de atunci pân-acum –
cum toate s-adună, se scad ş-apoi pier:
în rochie albă, cu trenă-ncolţită,
s-aude nălţându-se Luna pe Cer (!)
(!) şi parcă mă sui într-o carte, mereu,
aşa, ca-ntr-un rai, şi aşa, ca-ntr-un iad:
câştigul e sigur, e locul de veci,
la care-am ajuns din păcat în păcat (!)
(!) şi tac...şi mă uit – de acum pân-atunci –
cum nu-i pierpătrat, dacă nu-i doipier:
în rochie verde, cu trenă-nflorită,
s-aude valsându-se Luna pe Cer (!)
(!) şi tac...şi mă uit – de acum pân-acum –
cum nimica nu dau şi nimica nu cer:
în rochie neagră, cu trenă uscată,
s-aude izbindu-se Luna de Cer (!)