Din colecţia „Cele mai frumoase poezii rămase tablou” DAMNARE (elegie la salcâmul strâmb)

Hai să batem ţurca, doamnă.../ colo, după dâmb,
lângă salcia pletoasă,/ la salcâmul strâmb,
unde-alături stă fântâna/ şi aşteaptă-ncet,
să ne dea din apăraia/ marelui secret
al (de)săvârşirii noastre.../ şi să bem frumos...
[asta nu-i orice fântână,/ e cu gura-n jos...
asta-i o fântână rară,/ naltă până când
va ajunge-n toată slava/ celor din pământ,
celor care-au fost odată/ (şi mai sunt) părinţi
care au sfinţit cuprinsul,/ dar n-au vrut arginţi...
celor care-aprind (întruna)/ candele-n pridvor
cu paing şi cu icoană,/ celor care mor,
celor care vin pe lume,/ celor care sunt,
care stau la (re)vedere,/ care se ascund]...!...
 
Hai să batem vântul, doamnă.../ dincolo de dâmb:
tu – o salcie pletoasă!.../ eu – salcâmul strâmb!