MARIA (X)

Maria-mi şopteşte că-i ostenită de atâta viaţă, de atâta nuntă, de atâta supărare, de atâta timp şi de atâta vreme...şi că vrea să se hodinească! Să se hodinească! Dacă-i nevoie, pot să-i şi des/cânt de leagăn şi de legănare! Dacă trebuie, pot s-o leagăn pe picioare! Dacă trebuie, pot să-i recit cele mai frumoase poezii de dragoste, pot să-i aduc aminte cele mai minunate clipe din viaţa şi din moartea cuplurilor romantice absolute!...Sigur că da! N-o văd, dar simt că se dă oleacă mai încolo de apropierea mea! Se dă nu pentru ca să nu mai stea lângă mine, ci pentru ca Steaua-i să „cadă” perpendicular pe firava-i Alcătuire! Şi eu mă dau oleacă mai încolo de apropierea ei! Mă dau pentru ca şi Steaua mea să „pice” perpendicular pe mine!...Doamne, ce stele cumsecade! Una mai cumsecade şi mai ne/verosimilă decât cealaltă! Şi oare de ce numai ceste două stele-s răsărite-n iastă noapte paradoxală, paranormală, ne/aşteptată, de ne/înţeles?!...Încep să cred că-i o noapte specială, dar şi să pricep de ce trebuia să se întâmple această noapte deosebită?! După cum se mişcă stelele noastre, cred că-i miezul nopţii de duminică spre luni! O aud pe Maria! Nu doarme! Nici eu nu dorm! Dintr-o parte, nu ştiu exact care, se aud vreascuri trosnind! La lumina din ce în ce mai vie a stelelor noastre, îl vedem pe Silvan, frumosul/geniul/faunul pădurilor din totdeauna! Se apropie şi începe să rostească cel mai frumos descântec de leagăn şi de legănare din lume! Şi nu adormim! Că-i trist! E frumos, dar trist! Aşa este!
„şi cât de greu e până când va veni să-mi aducă ce i-am cerut...şi să-mi dea...!/ dacă nu, încep să plec şi încep să nu mă uit cât de mult e până atunci, doamna mea!// până atunci o mai aştept...jur frumos: sunt acasă, sunt aici, sunt acum.../ şi, apoi, n-am să mai fiu...dar am să fiu tocmai unde tot nimicul e scrum!// i-am cerut foarte puţin, vreau să nu-i fiu povară, i-am cerut, uite-aşa:/ să-mi dea şi să-i dau sărutarea cea dintâi şi ce  din urmă...şi, apoi, să mă ia!// chiar acolo nu am fost, nu am ajuns...şi nu ştiu dacă am să rezist...şi nu pot/ să înţeleg, dacă ajung, ce-am să-i spun lipsei tale şi nimicului tot!?// unii şi alţii, mincinoşi şi mărunţi, spun că au fost şi au văzut şi au învins.../ nici nu-i cred, nici nu-i râd, nici nu-i plâng pe jeratecul din ce în ce mai stins!// dacă n-am şi n-am şi n-am să ajung, mă voi întoarce...şi am să stau, uite-aşa,/ în cel acum din cel atunci...şi am să-l şterg de uitare-n veci de veci, doamna mea!”//...Sigur că da! Sigur că da! Silvan pleacă! Vine somnul! Stelele-ncep să cadă! Doamne, cât de mult mai au stelele de căzut! Oare-or să reziste până ajung?...(Stai așa!)