Epistoliile lui Costică Cicoare către Marghioala Mânătarcă (VIII)

Auzi, doamnă? Auzi, domnule? Catastiful Nemuririi! Ce foarte frumos şi serios şi nemaipomenit „sună”! Oare-or mai fi Catastife ale Nemuririi în Lumea ceasta Muritoare, în Lumea asta adusă/semănată cu Forţa pe o Planetă din ce în ce mai sufocată de mizerie Fizică şi Morală? Auzi, domnule? Auzi, doamnă? Cicoare şi Catastiful Nemuririi! Ce tămăduitor „sună”! Şi ce fel de a scrie! Să scrii şi să îngâni Cuvintele! Ca pe nişte Copii să le îngâni! Aşa scria Ion Creangă, nu? Nu-i aşa că-i un fel de-a îngâna Eternitatea? Şi nu-i aşa că-i şi-un fel de-a răspândi Lumina şi Glasul Cuvintelor, poate se va înţelege vreodată, măcar o dată, într-un Când mai încolo ori mai încoace, mai devreme ori mai târziu, Ce/Cine a fost la Început?

Costică o roagă pe Marghioala să rămână pe Caragiale, la 13 A/bis, că n-are de ce să plece în toiul nopţii, că doar sunt douăsprezece odăi... fiecare odaie cu câte o Icoană-n triedrul dinspre Răsărit, Icoană amintitoare de Mamă, Tată şi Fiu, de Cumsecădenie şi Milostivire! Marghioala „pică” de acord! Cicoare se bucură şi deschide Catastiful! Femeia-i toată numai ochi şi urechi! Cred că realizaţi ce fel arată o femeie numai ochi şi urechi, nu? Şi iată ce vede şi aude dinspre Cicoare!

„Noaptea, în şoaptă,/ pe o pânză cu păianjeni cuminţi,/ o văd cum se dă jos din icoană/ şi înveleşte copiii fără părinţi!// Apoi, până dimineaţă,/ le apără somnul de cele pustii,/ să doarmă liniştiţi şi să viseze/ numai părinţi şi numai jucării!// Apoi, până la înserare,/ stă în icoana cea din totdeauna/ şi le arată cum să înveţe singuri/ de ce-s copii, de ce răsare luna...!// Apoi, până la moarte,/ îi tot strigă şi îi aşteaptă pe toţi/ să se suie şi lângă ea şi să vadă/ că totu-i o roată alcătuită din roţi!”//...

„Iisus repară Cruci şi mă învaţă/ frumos ce pot să facă nişte Cuie/ bătute până mâine în lumina/ timpului meu cu haină amăruie!// O cruce, două, trei...aceeaşi cruce/ rămasă de Atunci până Acuma,/ să ţină în mişcare Taina Lumii/ puse pe drum de Taica şi de Muma!// Şi parcă-s nişte păsări fără frică/ înfipte în pământ, şi fiecare/ scrutează Cerul şi atinge fruntea Iisusă, blândă şi mântuitoare!// Şi fiecare om rămas pe Cale/ să-şi potolească dorul de Osândă,/ se miră şi nu poate să priceapă/ ce fel de gând a hotărât să vândă/ asemenea trimis în Chipuire/ de Om, să şteargă noastrele Păcate/ prim Moarte şi, apoi, prin Înviere,/ silabisind Lumini nenumărate/ întru Iubire până la Urcare/ pe cucile pe care le repară/... şi întru Coborâre şi Nălţare/ să-l mai vedem venind a doua oară!”//...
(Stai puţin!)