DUPĂOLALTĂ (in/certo tangou)

Încet-încet, dupăolaltă, s-adună, tac ş-apoi pornesc
pe drumul cel fără primejdii, fără opriri, fără ocol...
şi speră să nu-i prindă seara sau dimineaţa până când
vor fi acolo (sau dincolo) aliniaţi în cheia sol...
şi eleganţi, cum (altădată) erau gătiţi cei condamnaţi,
să nu ştirbească halebarda, să nu alunece din ştreang,
să nu se sperie călăul, să nu trezească-n spectatori
vro repugnanţă, vro scânteie de răsculare şi bigbang!

Sigur că da, toate-s pe faţă... şi nu-i nimica de ascuns
în ceastă sfântă procesare supranumită ritual,
nimic nu-i fără socoteală, nimica nu-i fără de rost,
totul e clar şi la vedere şi demn de bravo şi halal...
încât se miră toată lumea ce minunată-i cheia sol,
mai scumpă decât orice cheie şi decât orice panaceu...
apoi, cu sufletul la gură şi osândiţi şi fără glas,
încet-încet, dupăolaltă, se-ntorc unde au fost... mereu!