Maria tuturor

(pentru fiecare)

Când a murit Maria, era luni –
fugise de la casa cu nebuni –
a stat aşa, lângă pârâu, departe,
pe flori nemuritoare pân-la moarte.

A stat o săptămână, până când
nişte creştini care furau pământ
au dat de ea şi au crezut că-i floare
uitată-n viaţă pentru fiecare.

Au plâns încet şi tainic şi frumos,
şi-au aruncat uneltele pe jos,
au dus-o toţi, au dus-o pân-acasă –
acasa lor…Maria n-avea casă.

O zi – la unul; altă zi – la altul –
tristeţea năucise tot Bârladul –
şi au venit cu mii de mătăciuni
nebunii de la casa cu nebuni.

Frumoasă vie şi frumoasă moartă,
Maria s-a oprit din poartă-n poartă,
dar nimeni n-a putut, de of şi dor,
să creadă că s-a stins Maria lor.