Plânsuri para/fine şi parfum de nu-mă-(poţi)-uita (II)

Muşc din măr, lacom, jumătate, în timp ce mă uit la umbra pierzându-se fâlfâind spre dincolo de zare şi spre dincolo de lume. Trebuie să-l muşc! Măcar atât să fac întru memoria alcătuirii cu pene colorate: să-i ascult ruga (şi porunca)!... E bun mărul. Mă uit la măr şi zic: ce măr mare!... mă uit, zic... şi rămân cu gura căscată: o mulţime de cuvinte!... Sigur că da, umbra păsării nu a glumit! cred că pasărea umbrei mi le-a trimis anume prin gaura de vierme, frământate şi bolborosite şi clocotite şi descântate în rădăcinile/sevele necunoscutului, unde stau şi aşteaptă şi încolţesc mereu seminţe de măr şi de iubire!... Iată cum sunt aşezate (şi cum sună) aceste cuvinte: "ieri, am văzut o pasăre-n grădină;/ se odihnea pe-o creangă de cais;/ avea aripa frântă, dar răspândea lumină;/ nu-nţelegeam dacă-i aievea sau e vis...// ...era un vis în care pasărea albastră/ intrase fără voia ei zburând uşor, spre cuib;/ în cioc avea trei gâze, cu ele să-şi hrănească/ trei singuri pui golaşi, abia mai ciripind...// ...dar s-a-ntâmplat aşa, într-o clipire.../ o piatră aruncată de aiurea/ să-i sfarme inima şi o aripă.../ de-un ţipăt jalnic s-a umplut pădurea...// ...mă uit la pasăre...şi, ca-ntr-o nălucire,/ cuvinte clare încep să se rotească.../ ...ai grijă multă, doamna mea subţire: cine-a lovit în inimi o să mai lovească!"...
Mai citesc o dată. Dau să mă dau jos din măr. Nu pot. Nu pot ieşi din cremenea uimirii. Sunt năucit de regrete. Oare de ce am ucis-o? Oare de ce nu m-a prins mama, să mă înveţe minte şi să-mi dea de "cheltuială"? Oare să mai muşc o dată? Sigur că da: măcar jumătate din jumătate, că-i păcat să zvârl fructele iubirii şi ale ne/muririi! Şi cu tot cu seminţe, măcar un măr să încolţească din trupul/pământul mormântului meu!... (şi să caut şi nişte seminţe de pasăre, să mănânc şi seminţe de pasăre, măcar o pasăre să fluiere în mărul încolţit lângă cruce!)... Gata, muşc! muşc jumate din jumate! dinţii mi se înfig în (ceva) ne/cunoscut! şi mă uit! şi văd alte cuvinte!... Iată-le: "ce zgomot face cântecul când moare?/ ...se-ntreabă, zilnic, cel ce vrea să ştie.../ dar el nu moare şi nu face zgomot.../ el curge doar, încet, spre poezie!"... Iar dau să mă dau jos! nu pot! rămân aici, în măr! în mărul dinspre Nazareth! în mărul dinspre Mântuire!... Încet, dar controlat de o acceleraţie imaginară uriaşă, intru în gaura de vierme... şi sper să re/găsesc pasărea umbrei de adineauri, dar şi pe re/născătoarea cestor cuvinte de mereu început, de mereu sfârşit... de Lumină mereu!...