Noaptea picioarelor lungi şi scârţâitul banal al veşniciei (I)

Pe acelaşi drum, dar nu pe aceeaşi cale, cu pas însingurat şi (în suflet şi în gând) cu foşnetul (acela) de mătase, mă întorc mereu în locul de unde am plecat, indiferent în care (cealaltă) parte ajung. Şi ochiul tău de argus mă urmăreşte până la capătul drumului fără capăt, mă urmăreşte să vadă cum osteneşte nimicul în mâinile mele, cum nimicul rămâne pururea un mister fără zăbavă, un mister cinic şi hohotitor printre colţurile neantului, un mister imbecil şi căruia nu i-a păsat şi nu-i pasă niciodată că merg şi merg şi merg spre iluzoria noapte a picioarelor lungi!... Şi numai câinii mă ascultă! şi numai câinii au toţi ochii daţi în smerenie şi milă! şi numai salcâmii mă privesc încet, cu timpul dat în floare! şi numai tu, de undeva, dintr-un pliu al trecutului, mă urmăreşti să nu merg fără ţintă, să-mi corectezi traiectoria, adică indescriptibila şi fabuloasa şi nedreapta cărare de atunci! numai tu te rogi să nu calc pe vreo linie ostilă, să nu calc pe seminţe de ciocârlie, să nu calc prin gropi şi prin străchini, să nu mă împiedic de stele căzute şi căzătoare... doar-doar şi poate-poate va fi să ajung sclav în iluzoria noapte a picioarelor lungi!... Şi numai tu ştii că mi-s tălpile rănite până la os, până la genunchi, până la inimă... chiar dacă mă auzi spunând păsărilor şi cerului şi pământului că nu mă doare, că vreau şi ştiu şi pot să merg până când voi vedea şi vei vedea că merg prin pământ, din ce în ce mai prin pământ... poate acolo dă Dumnezeu să mă aştepte iluzoria noapte a picioarelor lungi!... Şi merg! şi merg! şi merg!... şi ce alb mi se arată timpul dat în floare, iată, în salcâmii din cimitir!.... uite, criminalul alb coboară din salcâmi şi aşterne lumină şi miresme pe crucile părinţilor noştri (şi ai voştri, şi ai lor), aşterne lumină şi usucă buruienile uitărilor noastre, repară literele care personalizează moartea robilor şi roabelor celui de mai sus (înaltului din adânc, adâncului din înalt)... litere care sunt scrise şi pe fruntea noastră, dar nu se văd!... pentru că lemnul acela încă nu-i gata! pentru că nimic nu-i la vedere! pentru că nimic nu se ascunde!... pentru că, iată, cât de vie este iubirea în lumea căreia i se zice moartă! sau cât de moartă este iubirea în lumea căreia i se zice vie!... Şi numai ochiul tău de argus mă ştie! şi numai sufletul tău (botezat în rouă de nu-mă-uita(re) se apropie de mine (încet şi fără oprire)... să auzim împreună cum se vede şi să vedem împreună cum se aude scârţâitul banal al veşniciei!... Nu te grăbi! stai să vezi mâine...!