Noaptea picioarelor lungi şi scârţâitul banal al veşniciei (II)

Cum scriam în ziarul de ieri, nu ne opreşte nimeni să (nu) ascultăm, să (nu) vedem, să (nu) ocolim, să (nu) respingem, să (nu) refuzăm, să (nu) blestemăm, să (nu) îmbrăţişăm... scârţâitul banal al veşniciei!... Sigur că da!... după atâta mers şi alergare pe drumul necunoscut şi cu locuri de coborâre pe toate părţile, merităm acest mirific spectacol laolaltă!... Iată, acesta-i spectacolul Lunii văruind totul, riscându-şi şi rostogolindu-şi Sonata printre cruci şi printre greieri cu arcuşuri furioase şi strâmbe de atâta aşteptare! acesta-i spectacolul nădăjduirii de-o viaţă, acesta-i capătul celălalt al spectacolului cu două singurătăţi, spectacolul Sfintei Doimi, în faţa căreia Sfânta Treime se închină, depune armele negre şi albe ale atotputerniciei, aşează florile negre şi albe ale salcâmilor de odinioară, când te căutam în partea cealaltă şi când credeam că numai tu poţi fi acolo, adică aici, în iluzoria noapte a picioarelor lungi!... Iată... (ce spectacol! nu se poate altfel!)... acesta-i imbecilul de tablă (tramvaiul) trecând palid şi nesimţit spre nicăieri! acesta nu riscă nimic, fiindcă ştiinţa şi tehnica nu au lacrimi, nu au duminici şi iertare, sunt încăpăţânate, nu vor să se retragă (pentru totdeauna) în depourile Uitării universale!... Iată... (ce spectacol! se poate şi altfel!)... numai tu, superbă odaliscă, ai ştiut să plângi şi m-ai strigat şi pe mine să plâng pe rugul acela... (când ai fost condamnată pentru că ai vrut să fugi din sclavie, în timpul şi în spaţiul acesta)... să nu se întâmple holocaust, să se stingă ori să ardă numai rănile depărtării de aproapele tău!... Iată, era noapte! şi dansul flăcărilor haimanale s-a încetinit, a încetat!... însă spectacolul desenat pe fumul înalt al acestei alcătuiri memorează pânzele fine ale sacrificiului din care păianjenii uitării vor renaşte şi vor veni (aici şi acum) drept simboluri ale perfecţiunii, pe rama poeziei, în colţurile neantului pardosit cu flori de colţ, sub care vor (a)dormi (ca într-un leagăn) cicatricele perpendiculare ale condamnării de atunci!... Iată, timpul dat în floare începe să însereze! iată, salcâmii înnoptează de la rădăcină spre vârf, de la inimă spre Sonata Lunii, de la foşnet spre câinii ascultători în smerenie şi milă!... Iată, timpul şi nimicul se prăbuşesc în dezacorduri sfinte!... Iată, o Marie umblă cu mâinile întinse printre morminte!... Şi începe iluzoria noapte a picioarelor lungi! şi începe scârţâitul banal al veşniciei!... Nu te grăbi! stai să vezi mâine...!