Noaptea picioarelor scurte, clipa din mână şi eternitatea din par (I)

Să nu te îndepărtezi prea mult, fiindcă prea repede se transformă totul în amintire. Nu-i mai bine să stăm cât mai departe de aceste aduceri aminte, cele din trecut, dar şi cele din viitor? Nu-i mai bine să veşnicim prezentul, să-i dăm tot ce avem şi să nu lăsăm nimic în ghearele timpului mincinos? Nu-i mai frumos să luăm noaptea picioarelor lungi şi să facem din ea mai multe nopţi, adică o mie şi una de nopţi ale picioarelor scurte? De ce să ajungem degrabă în ziua şi în clipa când trebuie să tragem linie sub talpă şi să scădem şi să adunăm gutui cu păsări, zero cu subţire, curat cu mov, lacrimă cu alun, salcâm cu lună, fântână cu salcie?... Sigur că da, din când în când, e bine să mai trecem pe acolo, adică exact în locul de unde a început îndepărtarea, şi să stăm sub geamuri, şi să numărăm iluzii pe flori de romaniţă! şi să ni se pară că păzim tot ce a fost frumos atunci! şi să vedem că nici măcar nu putem da din umeri, şi nici nu putem azvârli cu pietre nici înainte, nici înapoi!... Vezi, nici tu nu ai curaj să arunci, nici eu nu am curaj să arunc! ne înmărmureşte gândul că drumul nostru s-ar putea rupe definitiv, demult, chiar atunci, când învăţam împreună (râzând şi plângând, dar foarte departe unul de altul) cum se supune radical din doi, cum face singular la plural şi plural la plural...!

Să nu te îndepărtezi prea mult, fiindcă e posibil să fie prea mult nimic în faţă! e posibil să vezi prea repede cum acest nimic pândeşte calm şi cum îşi întinde tentaculele lungi, lungi, lungi...!... şi simţi (deodată, brusc, instantaneu) cum timpul piere sau pleacă de unde (nu) a venit, şi cum (în urma lui) îngheaţă şi înţepeneşte orice mişcare, orice taină, orice vis, orice poruncă!... Uite, hai să rămânem acolo, sub trandafirul sălbatic, acela de atunci, nu acesta de acum! hai să ne doară în cot de contractarea şi dilatarea secundei! hai să ne uităm tocmai de acolo şi să vedem dacă-i mai bine ori mai rău aici, şi dacă-i mai bine ori mai rău să dăm clipa din mână pentru eternitatea din par!... Pentru că, aşa cum aud continuu, aşa cum ştim că-i adevărat, îmi trec prin faţa retinei câteva cuvinte elegante, devastatoare, într-o procesiune persuasivă, inexorabilă, implacabilă... (ştii, parcă ţi-am spus, cuvintele pe care mi le-ai scris pe geamul de la răsărit): "viori, secante, zmei şi fluturi/ rămân în urmă până când/ o palidă alcătuire/ le va culege-ncet, plângând!"... Nu te grăbi! stai să vezi mâine...!