Noaptea picioarelor scurte, clipa din mână şi eternitatea din par (II)

Şi sigur mai ştii că (sub acel trandafir sălbatic, pomenit în ziarul de ieri, la umbra şi în paza căruia vrem să şedem şi să veşnicim prezentul) poetul Ioanid Romanescu a scris şi a strigat, a strigat şi a scris: "Trăiască poezia şi marii visători!"... Desigur, unii dementocraţi vor grongăni şi se vor fasoli şi se vor repezi să ne pârască (doar în târg şi la moară, da?) că stăm degeaba, că huzurim sub zgorghin şi că cine ştie ce păcate săvârşim şi punem la cale, cine ştie ce intenţii avem, ce moravuri grele şi uşoare suntem în stare să răspândim pe deal şi pe vale!... Însă, fără doar şi poate, adepţii şi prietenii cuvântocraţiei (ne) vor bate din palme, dar (ni) se vor plânge şi (ni) se vor ruga să nu uităm niciodată gutuii şi alunii, licuricii şi greierii, zmeii cu mustăţi şi vacile cu lapte, cosânzenele şi secantele pe care le număram şi le scădeam şi le adunam în ziarul de ieri!... şi, mai ales, să nu zvârlim în uitare ideea că toate iluziile şi trăirile de odinioară (din prezentul acela, adică) au fost eratoforme, drept pentru care nu vor putea sfârşi decât sub greutatea celui mai frumos mit eratovor!... adică, altfel spus, numai aşa vor putea rămâne într-o firidă, într-un sertar, într-un scrin, într-o pânză, într-o icoană, într-o colecţie, într-o bibliotecă, într-o carte... în visul şi-n dorul lelei, în dorul şi-n visul şi-n taina fiului cel mic şi năzdrăvan!...
Să nu te îndepărtezi prea mult, fiindcă (oricum) sigur vine o vreme când, (lunateci) ne vom mângâia doar conturul, doar marginile umbrei, doar golurile în care au stat nişte ochi, nişte aşteptări, nişte zgribuliri adânci, nişte cuvinte!... doar nişte locuri ale căror goluri au fost umplute cu libelule, cu şopârle şi calul popii... cu grija să nu ne cucerească niciodată cea care (ştim cine-i, da?) are picioarele scurte şi poate transforma în praf şi pulbere orice război şi orice pace, orice plâns şi orice râs dintre cântecul de leagăn şi prohod!...
Iată... ce blând pâlpâie lumina, ce multă vrea să se adune, ce frumos ştie să se scadă... şi ce adânc şi definitiv poate să se împartă la doi... când şi dacă nu ştergem niciodată, cu gândul ori cu securea, sălbăticia trandafirului din prezentul atunci!... Să nu ne grăbim, să nu lăsăm prea repede lumina să intre în pereţi cu tot cu lună, cu tot ce am luat ori nu am luat mai departe!